Prima zi, vineri
Mai cald afara decat inauntru, lumea se aduna incet, atmosfera incarcata cu emotii, Sinagoga a fost plina, festivalul aduce public din alte orase, obisnuiti de la festivalurile de jazz din zona, Garana si Smida.
We have two ears and only one mouth so perhaps we should listen more than we speak!
Ascultasem la aparitie, anul trecut, Bay of Rainbows ultimul disc al lui Jakob Bro impreuna cu Thomas Morgan si Joey Baron de la ECM. Nu este primul lor disc impreuna si nici ultimul nu va fi, cred. Cu Thomas Morgan are mai multe materiale, cei doi au un trecut in sunet, se simt bine, e o intelegere dincolo de cuvinte. Si asta se aude. Pe Thomas Morgan, l-am vazut ultima data in Budapesta, alaturi de un titan al guitarei in jazz, Fred Frith, iar colaborarea prolifica cu Bill Frisell imi spune ca are o afinitate fata de sunetul electric al instrumentului cu 6 corzi.
Jakob Bro intr-o maniera nordica, cu un sunet discret dibntr-un Telecaster roz si efecte, dozat cat trebuie cu efuziuni boreale, marca specifica interpretilor nordici de jazz, alaturi de self controlul nu doar asupra instrumentului cat si compozitiei in sine.
Surpriza apare cu Joey Baron, un veteran deja al scenei new-yorkeze, al Downtownului, care ii provoaca pe cei doi, expandeaza lumile sonore si ii duce intr-o poveste in care luminile nordice capata straluciri nebanuite. Un macramee fin lucrat de la cap la coada. Plus zambetul mare al lui Joey de la inceput pana la sfarsit:) Priceless!!!
Pe langa raceala si platitudinea sunetului albumelor ECM-iste (anul asta se implinesc 50 de ani de la infiintarea label-ului, Manfred Eicher ramane un creator de scoala, fara doar si poate) din ultimii 40 ani in discurile scoase de ei, reprezentatia celor trei a fost deosebita. Live-ul e altceva decat inregistrarea.
Tot asta zic, ca jazz-ul trebuie trait, experimentat live. Nu e acelasi lucru sa iti pui discul frumos acasa comparativ cu traierea directa, nemijlocita. E una din trasaturile definitorii ale jazzului, magia lui, sa il vezi ca se intampla atunci si acolo si urechile tale sunt martore acestui proces.
Nubya Garcia in formula de quartet a fost a doua reprezentatie a serii de vineri. Promovata, chiar de la debutul ei discografic, de Gilles Peterson, promoter al noului val britanic de jazz si nu numai, ne-a scos din lucratura fina a lui Jakob Bro & Co. si ne-a oferit un groove modern, the shape of jazz to come, parafrazind un disc ce face inca istorie din 1959.
Un clasic postbop a la Dexter Gordon, ambalat in structuri ritmice afro si latino, m-a facut sa ma batai pe bancile inconfortabile ale Sinagogii.
Sambata
Multi compozitori ai secolului XX au batatorit calea jazz-ului, au deschis noi orizonturi, au experimentat alte armonii si au lasat loc improvizatiei in compozitiile lor intr-o proportie mare. Schoenberg, Varese, Shostakovich, Stravinsky, Ravel, Bartok, mai putin Enescu. Cei din urma amintiti au inclus motive folclorice in lucrarile lor. Si jazz-ul isi gaseste material si aici.
Pianistul roman, Lucian Ban impreuna cu John Hebert au un disc bun scos acum cativa ani – Enesco Re-imagined inregistrat in cadul festivalului Enescu din 2009.
Primul concert al celei de-a doua zile a festivalului, a adus in fata publicului pe pianistul maghiar Dezső Oláh in formula de trio (contrabass/tobe) cu un program inspirat de o culegere folclorica de-a lui Béla Bartók – Șase dansuri românești, motive populare transilvanene. Lucrarea originala a lui Bartók sublimeaza motivele din dansurile populare, in mai putin de 10 minute. Talentat, Dezső Oláh croseteaza pe marginea acestora, cu un aplomb specific varstei ( e nascut in ’86), uneori chiar in stil baroc. Si monoton, timp de aproape o ora. Am avut senzatia ca asist la un piano-cafe concert, ultimul solo de contrabass al lui Péter Oláh trezindu-ma si aducand-mi aminte unde sunt.
Si de la Bartók ne mutam in Orientul apropiat. Cu sonoritatile de nu-jazz, house ale lui Oceanvs Orientalis augmentate de copilul teribil al Bosforului Ilhan Ersahin la saxofon tenor si Fender Rhodes. M-am dus in spatele ultimului rand de banci si m-am apucat sa dansez in primele 20 minute. Interventiile la tenor ale lui Ilhan s-au construit pe scheletul ritmic generat electronic de laptopul lui Oceanvs Orientalis, iar gravele din Fender Rhodes abia daca mi-au ajuns in urechi. Ar fi fost bun pentru un after party pentru un public amator de dans. Gen Boiler Room.
Felicitari organizatorilor pentru curajul de a-l propune in cadrul festivalului!!!
Duminica
Festivalul s-a desfasurat in Sinagoga neologa Sion, un loc ce isi atinge din ce in ce mai mult potentialul prin evenimentele organizate aici si a devenit un simbol al orasului. La inceputul secoului XX, Oradea avea una din cele mai mari comunitati evreiesti din zona, dovada fiind cele trei sinagogi inca in picioare si restaurate din oras. Un oras obisnuit cu “alteritatea”, multietnic. Nu neaparat si multicultural, inca si astazi segregarea culturala fiind destul de vizibila in audientele evenimentelor ce au loc in oras. Ce s-a intamplat insa duminica, m-a facut sa fiu mandru de orasul asta:).
Clarinetistul palestinian, Mohamed Najem, alaturi de trei instrumentisti francezi, a furat efectiv intreaga zi. Motivele folclorice arabe urcau din clarinetul lui (in muzica klezmer, clarinetul este un instrument indispensabil, acordat in aceeasi gama ca si in muzica folclorica araba) pe peretii Sinagogii. Lumea era fermecata, prietenul meu irakian care statea laga mine a inceput sa cante versurile unor piese. Nevasta-mea plangea trei banci mai in fata. Cand a mentionat de compozitia lui Anouar Brahem, ahhhh, au oftat pana si fetele ce ajutau la organizarea fetivalului.
Ohh, my Gosh :)!!!
Liviu Balint s-a apucat de desenat si sotronul a devenit un paradis neincapator.
Dar, reprezentatia lui Mohamed a fost una buna. In schimb, cei trei francezi din spatele contrabasului, tobelor si pianului nu mi-au transmis mare lucru. O sectie ritmica, pe alocuri defazata, niste interventii ale pianistului care nu imi aducea nimic in plus. A suplimentat din plin clarinetul si vocea lui Mohamed, un show man, cu carisma si prezenta scenica faine. Cred ca a fost singurul artist care a reusit sa isi epuizeze stocul de cd-uri de la masa de merch.
Peace & love, folks!!! Chapeau!
Ultimul concert al festivalului a fost al quartetului suedez al lui Svante Henryson. Vag, imi aduc aminte de el dintr-o colaborare alaturi de pianistul norvegian Ketil Bjørnstad. Nevermind, aveam sa il vad su auzi live. Prezentat ca cireasa de pe tort a festivalului de catre Marius Giura, mi-a ridicat cumva expectantele. Cunosc scena nordica de jazz destul de bine, dar de (pa)Svante nu m-am lovit pana acum.
Cu un instrument (violoncel) a carui istorie a tinut musai sa ne-o impartaseasca, Svante si-a impus sunetul peste intregul quartet impreganind o nota clasicizanta intregii reprezentatii. Adaptari din jazz-ul clasic al anilor ’70 in care violoncelul era solist. Pretios, dar nu fragil, Svante Henryson cu un background clasic a crosetat pe teme din Chick Corea, Wayne Shorter, jazz-fusion’ul anilor’70. A fost frumoasa prelucrarea dupa Humpty Dumpty-ul lui Corea:) Mi-a placut mult bass-istul, Hans Backenroth, tonul guitarii lui Erik Weissglas era tributar lui Larry Corryel, yellow-mellow imbracat intr-o nostalgie in care nu m-am regasit.
Ora Jazz Festival trebuie sa continue, editia de anul acesta a crescut din punct de vedere fata de cea precedenta, chiar daca a propus doar doua concerte pe seara. Sunetul a fost unul bun, interiorul Sigagogii evidentiat de un joc de lumini fain, concertele prezentate au adus altceva fata de de ceea ce se intampla de obicei in oras, audienta locala exista, s.a.m.d….
Eu cred ca va continua si imi doresc acest lucru, e un proiect de normalitate in viata orasului si poate aduce un plus evident in ceea ce priveste si publicul vizat. Atat cel oradean cat si pentru turismul cultural atat de mult dorit de autoritatile locale.
Felicitari organizatorilor si partenerilor si sper sa ne auzim la editia viitoare!