“Freedom does not mean unconditional renunciation of melody and rhythm but the freedom of being able to choose what I want to play” –Sam Rivers, American jazz musician & composer
Înainte de-a prezenta concertul susținut de Rodrigo Amado Motion Trio & Peter Evans, marți, 31 martie, pe scena filarmonicii orădene, se cuvin cîteva precizări legate de stilistica protagoniștilor tocmai pentru a face cu putință înțelegerea demersului creativ la care am luat parte.
Rodrigo Amado(51), saxofonist de origine portugheză, se înscrie pe linia tradițională a marilor instrumentiști creatori în jazz, Coleman Hawkins, Sonny Rollins, Archie Shepp. Începe studiul saxofonului pe la 17 ani, își formează un background cultural-muzical solid, mii de ore de audiție a ceea ce înseamnă jazzul, de unde vine, ce conține și unde e posibil să plece, efort fără de care, o spune, nu există nici o șansă de-a performa într-o muzică care scapă adeseori de rigorile teoriei. Își face intrarea pe scena contemporană colaborînd cu artiști precum Steve Swell, Ken Filiano, reușind să conceapă, în 2010, un album inițiatic, Searching For Adam, împreună cu trei muzicieni etalon, Taylor Ho Binum, Gerald Cleaver și John Hebert.
Motion Trio se configurează în 2009, la Lisabona, Rodrigo fiind alături de Gabriel Ferrandini, un baterist cu un spirit renascentist, extrem de versatil și violoncelistul Miquel Mira, natură muzicală exuberantă, plină de nerv și filon creativ. Alături de ei, ca invitat aproape permanent, apare tînărul trompetist american, Peter Evans, probabil cel mai complet artist al acestui instrument în zilele noastre, avînd în spate o carieră deja fulminantă și tot mai vizibilă.
Șansa de-a vedea un astfel de grup la Oradea, e aproape unică, interesul pentru jazz fiind, în general, foarte scăzut, lipsind minime informări precum și o minimă educație în acest sens, backgroundul muzical local fiind încă într-un stadiu incipient.
În ciuda faptului că s-a vorbit despre muzică improvizată, concertul de marți seara a avut o structură foarte bine definită. Cele trei secvențe muzicale au avut un tipic comun, s-a atacat introductiv cu toate instrumentele, realizandu-se ad-hoc un fundal sinuos peste care instrumentele, pe rând, și-au desăvîrșit iluziile. Secția ritmică, susținută de un Ferrandini imbatabil, sincope într-un cadru baroc și un cello tratat în manieră digitală, a umplut complet spațiile joase lăsînd suflătorii într-un dialog și intermezzo indefinit. 
Ascultîndu-l pe Peter Evans în diatribele lansate am trăit sentimentul că aud o întreagă istorie a trompetei în jazz, bine marcată, de la Gillespie trecînd prin Miles, Lester Bowie, Wadada Leo Smith,etc., totul ambalat într-un creuzet propriu, vivace, profund neobosit. Rodrigo a punctat, a inventat și a susținut întregul edificiu muzical cu o forță caracteristică marilor maeștri.
Ceea ce am văzut și trăit marți seara a fost o lecție de jazz sută la sută, susținută după toate regulile artei, din prima secundă instalîndu-se acel vibe indescriptibil, specific artiștilor care reușesc să transmită instant de pe orice scenă. Sound-ul, complet acustic a conferit acea naturalețe care ne sugera continuu că ne aflăm în plin jazz și nu altundeva. Una peste alta, pentru mine și îmi place să cred că nu doar pentru mine, a fost primul concert adevărat al anului la Oradea susținut de niște maeștri incontestabili ai genului.