Două concerte în două seri consecutive la Timișoara, poate cele mai interesante și substanțiale din ultima vreme – în urmă dacă privesc, nu-mi pot aminti de nimic altceva decât ajungând din nou la primul nume din această dublă recenzie. Unul de sine stătător, celălalt înscris într-un circuit festivalier, dar în esență oferite în același regim (muzică aparte, nume de calibru, per tutti, free of charge). Realitatea poate fi alta, dar mie cel puțin mi se pare spectaculoasă revenirea lui Lucian Ban în Timișoara într-un răstimp de jumătate de an: anul trecut, la începutul lui decembrie, împreună cu Mat Maneri; acum cu grupul Elevation, la final de promovare prin Europa a ultimului lor album, Mystery, ultimele opriri ale turneului având loc tot în țară (București, Brașov și Bistrița). Tot așa, sprijinul pentru acest concert trebuie să fi venit din multe părți (Casa Artelor, Filarmonica Banatul, alte persoane cărora însuși Ban le-a mulțumit în deschiderea concertului), dar simt că multe mulțumiri i-ar reveni lui Johnny Bota, care, din nou, în calitate de prieten și connoisseur, l-a promovat și prezentat pe Lucian Ban și ne-a apropiat de muzica sa. La fel ca în decembrie, a oferit cu grupul său un auto-intitulat ‘hors d’oeuvre’, de data asta într-o inspirată formație de guitar trio (Ionuț Dorobanțu, chitară și Tavi Scurtu, percuție) și chiar cu cel mai fain program cu care i-am auzit de ceva timp.
Elevation au dat un recital însuflețitor și intens, profund personalizat, aducând mult din reverberația muzicii ce trebuie să răsune seară de seară peste tot în New York, prezentat firesc, poate chiar într-o clasică succesiune de lent-rapid, extreme înfrumusețate înspre reflexiv, respectiv fervent. Fiecare piesă expansivă, lungă și vie în conținut, dar și cu intenția comunicată de Ban de a risca puțin, de a produce o muzică mereu schimbătoare. Au existat desigur momente deopotrivă muzicale, curioase sau surescitante pentru public, dar sentimentul cel mai interesant pentru mine a fost puțin diferit, un soi de daze în care percepi și ești purtat prin toate. Abraham Burton, la saxofon, a fost poate cel mai elocvent în acest sens, cu nebănuite mijloace de a deschide dinamici și de a-și clădi agale, ferm propria compoziție, Chakra, apoi cu improvizații de lungimi la fel de impresionante și în piesele mai veloce (Of Things to Come), păstrându-și coeziunea și fantezia. Două piese lente au purtat și dedicații: un Travelling with Ra început de Burton printr-un cânt pătrunzător, păstrat apoi într-un registru ușor nebulos de către trupă, dar mai ales un bop vintage și dolce închinat lui Hank Jones. Piesele iuți au pornit aproape întotdeauna de la un capriciu solistic, Ban dezvoltând Of Things to Come dintr-o progresie armonică interesantă, fiind și piesa în care a sfredelit ceva mai mult claviatura (altminteri un recital mai manierat și reținut din partea sa, sensibil afectat și de pătrunderea slabă a instrumentului), în stilul său caracteristic, mai granitic, cu mâinile în aer, pregătite de atac, predispuse parcă să pice mai mult pe clustere și pe martellati decât pe simple acorduri. În Obsolete, magia de debut i-a aparținut lui John Hébert, cuprinzând cu totul contrabasul, ciupind chiar și dincolo de căluș sau fricționând cu palma cutia de rezonanță, piesa devenind apoi un fel de variațiuni dansante cu intercalări de ritmuri neregulate, săltărețe, neutralizate abia de solo-ul lui Eric McPherson, ce a atins sonorități tunătoare de gran cassa.
Seara următoare, ceva mai drastic și neconvențional. Szilárd Mezei Septet la Festivalul TESZT, într-un concept de „concert la miezul nopții”, în prelungirea reprezentațiilor serii, dar care a părut a fi mai mult un afterparty pentru nocturnii rămași, majoritatea într-un daze propriu ceva mai ”bahic”, a merge la concert ori a rămâne pe parcursul lui fiind o opțiune în sine. Acu’, în lumea bună de pe afară, Szilárd Mezei e un nume mare, cu proiecte Cerkno sau Nád / Reed considerate de unii printre cele mai bune de gen din deceniul trecut. Personal, recunosc că nu consimt în asemenea măsură și că Mezei e poate acel unu din cinci muzicieni grei pe care efectiv nu-l pot descifra și aprecia în întregime. Totuși, n-am vrut să ratez o asemenea întâlnire și au fost lucruri interesante de auzit.
Program mai lejer decât mă așteptam, dar totuși cu o previbilă amestecătură între compoziție și improvizație, între ancorarea în teme standard, stabile și notate pe hârtie, cu ritmuri și grooves chiar vechi din jazz (dând uneori de bănuit că ar fi cântate cu un oarecare sarcasm), și aruncarea în disonanțe vărvărești, razante și înăbușitoare. Mezei, la violă, a creat un front împreună cu trei suflători (Andrea Berendika la flaut și flaut alto. Bogdan Rankovic la bas clarinet și saxofon alto, Branislav Aksin la trombon), el și Aksin nebuni pe deasupra în înfocarea lor improvizatorică, sprijiniți de un piano trio (Máté Pozsár la pian..ină, Ervin Malina la contrabas și István Csík la percuție); combinațiile însă s-au succedat. Ideea este că Mezei ține să fie arhitectul propriului spectacol, în majoritatea detaliilor sale, până și momentele de liberă improvizație fiind coordonate cumva, înscrise într-un tipar. Pentru a nu știu câta oară am perceput în cheie clasică un set de free jazz, părându-mi-se o înlănțuire concertantă de trei mișcări – prima și a treia cam asemănătoare, a doua mai lentă, îngăduind până și o mică romanță populară cântată gingaș-lăutăresc de Mezei -, cu o piesă în plus la capăt. Însă chiar și mișcările au fost ceva relativ, de fapt mai multe grupuri de temă – improvizații sau preschimbări în lanț – revenire la temă, unite între ele prin simple bătăi sau zvâcniri sacadate și seci. Piesa în plus a sunat cel mai împăciutor, un fel de toccată cu inserții de táncok – toccatáncok? Toate acestea într-un circuit închis, produs, consumat și epuizat la locul de față. Nu mi-am putut da seama de unde ar proveni temele standard sau dacă muzica în general ar fi fost de pe vreun material al lui Mezei, deși, când am ieșit după concert și am reluat audiția noului album, Karszt, ultima piesă, Jugoplastika, mi s-a părut făcută din același aluat. Iar stilul lui Mezei, în sine, o idee mai familiar.