De regulă, evenimentele marca Muzica de Vest se adresează unui public de nişă, mai detaşat de convenţional, oripilat de tot ceea ce înseamnă mainstream şi industrie de divertisment. Concertele susţinute la Oradea de-a lungul timpului de corifeii muzicii creative au avut suportul unui public puţin numeros, pentru standardele comerciale, însă foarte dedicat şi nu de puţine ori în deplină cunoştinţă de cauză cu ceea ce se întîmplă pe scenă şi chiar dincolo de ea. Pe de altă parte, deschiderea şi ataşamentul faţă de valorile culturii universale, e poate, cel mai subtil mijloc de frondă împotriva unui context social abrutizant, care, pe plan local cel puţin, a atins cote de avarie.
Spectacolul, că nu poate fi numit altfel, susţinut de trei artişti sub incitanta şi plină de sensuri titulatură Digital Primitives, a creat o paradigmă la nivelul publicului orădean, iar dacă pînă acum evenimentele muzicale marca Muzica de Vest au fost, din anumite puncte de vedere, incomode, e evident că de această dată atmosfera a fost mult mai confortabilă.
Cooper-Moore a deschis demersul iniţiatic orădean ca un veritabil păstrător al tradiţiei muzicale afro-americane, cîntînd blues la un fretless banjo cu trei corzi, într-o manieră oarecum convenţională dar iluzorie ca finalitate odată ce în scenă au intrat remarcabilii Assif Tsahar la saxofon si Chad Taylor la tobe. Ce a urmat a fost o muzică executată pe mai multe paliere, un conglomerat stilistic extrem de versatil, de la blues, după cum spuneam, trecînd prin concepte ambientale, pasaje de free jazz autentic, absolut răvăşitoare si intense, ritmică funk grefată pe liniile unui bas artizanal numit deedly-bo. S-au făcut simţite referiri la multe momente din istoria jazz-ului, a fost şi un moment ritualic de aducere aminte pentru cel ce a fost David S. Ware, un profet, după cum spune prietenul său, Cooper-Moore.
Ca grup, Digital Primitives au evoluat unitar, alchimia dintre cei trei fiind evidentă, cu un Assif Tsahar căutîndu-şi permanent sunetul potrivit şi demonstrînd că e unul din acei saxofonişti pentru care magia instrumentului nu mai reprezintă nici o taină. Mitul acusticii slabe a sălii de concert a fost, din nou, depăşit, dovedindu-se că nu există acustici proaste, doar sonorizări defectuoase şi muzicieni nepregătiţi.
Marele merit al celor de la Digital Primitives e că nu au fost atît de eclectici pe cît puteau să fie şi nici atît de facili încît să creeze un dolce farniente, cu toate că programul muzical a stat, în bună măsură, sub semnul bucuriei şi dragostei de-a cînta, de-a împărtăşi viaţa împreună cu ceilalţi, de-a realiza o comuniune spirituală ca bază pentru crearea unei identităţi proprii.
2 Comments
Comments are closed.