Joi, 23 august, ziua zero cu doua reprezentatii la Nexus: Christian Muthspiel Quartet feat. Steve Swallow si Steamboat Switzerland.
Christian Muthspiel Quartet impecabil din punct de vedere tehnic, un sunet curat de parca acum se inregistra discul in ceva super studio. Stilistic, in ceea ce-l priveste pe Christian Muthspiel nu m-au incantat niciodata peste masura compozitiile sau re-interpretarile sale la pian/trombon si l-am vazut de cateva ori live. De data asta programul propus a inclus lucrari de ale lui John Dowland, reprezentant marcant al curentului renascentist, abordate intr-o maniera mai mult sau mai putin improvizata. Prea cuminti, totusi! Si oarecum, neaducind nimic nou in re-orchestrarile ce s-au vrut contemporane intr-un festival care de cativa ani buni promoveaza spiritul creativ muzical. Steve Swallow si-a facut job-ul, nimic de zis sau de mentionat in plus. Surpriza mi-a fost furnizata de Matthieu Michel la trompeta care a avut cateva deviatii improvizatorice de la canonul renascentist demne de a fi amintite!
Steamboat Switzerland – Avant-core Hammond based Trio. Nu stiam de acest proiect, dar ii cunosc destul de bine pe membrii trio-ului. Marino Pliakas – electric bass din colaborarile cu Peter Brotzmann in Full Blast, Lucas Niggli – drums si rebelul hippiot teleportat al anilor ’70 Dominik Blum – hammond, reprezentatia lor de la Saalfelden constituind materialul sonor pentru un viitor material discografic al trio-ului la Trost Records. Heavy psihedelic shit:) cu o rigurozitate in ceea ce-l priveste pe Lucas demna de brandul helvet. Aducind, in ceea ce priveste miscarea scenica cu Keith Emerson-ul anilor ’70 din ELP clasic, Dominik numai ca nu a rupt Hammond-u’ ala la propriu, iar Marino, implacabil, isi vedea de drone-ul sau majestos. Metal riff-uri liber improvizate, looping & ascending sounds, bungee-jumping sonor.
Vineri, 24 august
Aki Takase’s Kanon, in formula de trio, alaturi de Kazuhisa Uchihashi – daxophone/guitar si Axel Dörner – trumpet. O poveste de la soare rasare in inima Alpilor. O gradina japoneza ascunsa intr-o vale glaciara si amenintata incontinuu de un orizont intunecat de nori. O Kagemusha fragila, ajutata si de trompeta lui Axel si construita cu migala de daxophon-ul lui Kazuhisa Uchihashi. Frumos concert, numai bun sa incepi ziua cu el si sa iti creeze vibe-ul receptacol pentru o zi plina de sunete.
Red Trio feat John Butcher, tot la matineu la Nexus. Unul din highlights-urile festivalului pentru mine. Mi-am pierdut creierii dupa concertul asta si nu i-am mai gasit cateva ore dupa. Nici nu i-am cautat, nu ma ajutau la nimic. Improvizatie colectiva, rolurile reveneau pe rand fiecarui participant, iar John, John….Se plieaza de fiecare data pe proiectul in care activeaza intr-o maniera asa de proprie, nerapind nimic din personalitatea proiectului respectiv. Il imbogateste de fiecare data, potenteaza mesajul si arunca lumini pe partile intunecate doar cat acestea sa apara intr-un clar-obscur imaginar subiectiv.
Ne mutam in Congress Hall, cu primul concert in aceasta locatie. Martin Philadelphy Trio. Fara asteptari prea mari vroiam sa il vad si sa il aud pe Jamie Saft, dar am ramas cu urechile-n aer. Un jazz-pop usurel, chiar nu mi-am dat seama de ce chiar austriacul Martin Philadelphy a fost ales sa deschida seria concertelor din Congress Hall.
Side A – proiectul lui Ken Vandermark, Havaard Wiik si Chad Taylor, i-am vazut si anul trecut la Sibiu la Jazz and More. Compozitiile lui Chad Taylor frumoase, au cantat ce e pe discul de debut al acetui proiect scos anul trecut la Clean Feed. Habebmus Festival!
Incarcat de sunetele dupa-amiezii, mi-am gasit intr-un final creierii in pauza ce am facut-o, ratand astfel quartet-ul lui Henri Texier.
Les Rhinoceros, ultima reprezentatie a zilei – o gaselnita de-a lui John Zorn, un trio new-yorkez, al caror disc de debut a iesit la Tzadik la inceputul acestui an. Trei imberbi furiosi, un avant-metal cu armonii klezmer care au beneficiat de o proiectie bazata pe un colj de benzi desenate si vintage-footage destul de interesanta. Pentru sala a fost un show tonic, plin de energie, bun de intrat in noapte.
Sambata, 25 august
Cea mai incarcata zi a festivalui, a trebuit sa aleg din concerte avand experienta din anii precedenti. Am ratat cu buna stiinta Weisse Wande – un proiect austriac ce implica intr-o buna masura cunostiinte de limba germana sic:), Quintet-ul lui Giovanni Guidi, care dupa cateva auditii ale discului in prealabil, mi-am dat seama ca nu avea ce sa imi transmita mai mult. Ce am bifat?!
O delicatesa la amiaza oferita de Tim Berne si Bruno Chevillon! Old and so fuckin’ Unwise. Frumos ca o ultima picatura de ploaie ce se scurge pe geamul proaspat spalat de furtuna. Bruno Chevillon, cu o tehnica impecabila, rar mi-a fost sa vad o prestatie asa de curata la contrabas, Tim Berne mai cameral ca niciodata, iar dialogul dintre cei doi avea ceva din cel al unui cuplu de 60 de ani. Cuminte si intelegator, respectuos si cunoscator al partenerului. Asa a fost si muzica. Un alt personal highlight!
Quintet-ul lui Giovanni Guidi l-am ratat deliberat, puteti vedea o secventa mai jos:
A urmat cel al lui Mary Halvorson.
Cred ca e prezenta cea mai vazuta de mine de-a lungul ultimelor cinci editii ale festivalui de la Saalfelden, alaturi de Jim Black. Cand le-am ascultat noul disc, prin primavara acestui an, Bending Bridges, mi-am zis ca intra in topul acestui an. Dupa ce i-am vazut si prestand live bucati din disc, parca ceva s-a schimbat. Poate e obisnuinta cu sunetul si maniera compozitiilor lui Mary, care ramane fara doar si poate in peisajul actual al muzicii improvizate un reper al guitarii electrice. Concertul a fost impartit in doua parti, asa cum am zis, prima incluzand materiale de pe Bending Bridges, iar un ultim set a inclus o compozitie de pe urmatorul album. Putin tern si (ne)excitant.
Jenny Scheinman cu “Mischief & Mayhem”, cred ca a fost concertul cel mai apreciat de majoritatea celor aflati in sala. Mi s-a confirmat asta de vanzatorii de cd-uri din fata Congress Hall-ului, care dupa concert isi epuizasera stocurile de CD-uri “Mischief & Mayhem“. Prezenta scenica misto, electrizanta, Nels Cline a inceput sa zambeasca, Jim Black si-a ridicat privirea din premier, some serious foot-tapping from my neighbours. Dansant si reconfortant in acelasi timp. Rockin’ the mountains all around!
MUHAL RICHARD ABRAMS’ EXPERIMENTAL BAND – a piece of sound history and future one. Cand ai pe aceeasi scena in acelasi timp pe gigantii scenei din Chicago, fondatori ai AACM-ului: Muhal Richard Abrams – piano, Henry Threadgill – alto saxophone, Roscoe Mitchel – alto & soprano saxophone, Wadada Leo Smith – trumpet, Amina Claudine Myers – piano, George Lewis – trombone, Thurman Barker – vibes, percussion, Reggie Nicholson – drums, mi se face pielea gaina numai pronunptindu-le numele. Sunt oameni care au definit o generatie a sunetului, o intrare a acestuia intr-o alta cheie si un alt abecedar sonor.
Since its inception, one mission of the AACM has been to provide an atmosphere conducive to the development of its member artists and to continue the AACM legacy of providing leadership and vision for the development of creative music. The AACM first coined the phrase Great Black Music to describe its unique direction in music. The AACM pays homage to the diverse styles of expression within the body of Black Music in the USA, Africa and throughout the world. This experience extends from the ancient musics of Africa to the music of the future. Sursa
Experimental Band, cu un concert omagiu dedicat celui care a fost Vonsky, Von Freeman, cu o compozitie ce nu a reprezentat doar o adunatura de solo-uri de exceptie, in special cele al lui Roscoe si Wadada m-au doborat efectiv, ci pentru mine a fost a future sound to come. E un prag, cel putin unul, il treci sau nu, dar nu are cum sa nu te treaca fiorii cand ii auzi si vezi live. Explozie intarzaiata la final, o constructie extrem de migaloasa care te putea pierde, cromatic foarte bun, a fost concertul ce a pus pe jar toata sala presei si a VIP-urilor de la etaj pana la sfarsitul festivalului. Mi-ar place sa existe un disc oficial cu acest legacy sonor. Ca un arc peste timp. Am ascultat inregistarrea facuta si va spun sincer ca acesta este motivul pentru care aceasta cronica apare la mai bine o saptamana de la terminarea festivalului.
Si a venit defularea. Cu proiectul lui Aki Takase – New Blues Project. Cu Eugene Chadbourne banjo si voce, Rudi Mahall bass clarinet, Nils Wogram trombon si Paul Lovens drums. Standarde foarte faine re-interpretate si colaje sonore umoristice. Party time!
Duminica, 26 august
Foarte bun debut al zilei cu proiectul lui Ches Smith, These Arches. Cu Tim Berne si Tony Malaby pachet de suflatori, Andrea Parkins – acordeon & electonics, Mary Halvorson guitara. Misto compozitiile, la fel si dozajul implcarii al celor de pe scena. Ma surprinde de fiecare data cand il vad pe Ches Smith, indiferent daca e solo, in formula de trio sau in alte proiecte, are o abordare extrem de personala si o amprenta unica comparativ cu varsta care o are. E un loc comun, stiu, dar trebuie sa mentionez lucrul asta. Era sa imi pierd creierii pentru a doua oara in decurs de numai cateva zile.
Gerry Hemingway Quintet – Riptide, one of those personal highlights of this edition! Cu un slap impecabil executat de Kermit Driscoll, Oscar Noriega ( un mare mare plus pentru abordarea bass-clarinetului) si Ellery Eskelin si-au spus povestile pe un fond asigurat de partea ritmica, iar de partea avantgard-ermetica s-a ocupat Terrence McManus, umbrele si trecerile fiind in responsabilitatea acestuia. Tonic si rotund in acelasi timp.
BBC – The veil. Lupta continua! S-au cutremurat muntii din jurul vaii in timpul setului lor. Previzibil Jim Black , din nou Nels Cline (unul din primii colaboratori al lui Tim de la sfarsitul anilor ’70) si-a demonstrat versatilitatea, iar Tim Berne dupa snitelul de la pranz si-a continuat momentul de glorie inceput sambata alaturi de Bruno Chevillon. A fost artistul care a avut cele mai multe prezente scenice in aceasta editie a festivalului. Si bine au facut organizatorii! Pe langa discuri de ale lui Tim Berne, va recomand si interviul asta recent!
Pe Hasse Poulsen si ai sai patrioti progresivi i-am ratat, puteti vedea si asculta aici ce si cum au prestat ei:
And the final act – PHAROAH & THE UNDERGROUND. De obicei, la ultimele editii ale festivalului ultimul act mi-a lasat un gust amar. De data asta nu a fost sa fie asa. Pharoah Sanders inca are vitalitate si creativitatea de a se adapta proiectului in care este implicat aducindu-si tusa si culoarea sunetului specifica, Rob Mazurek la cornet si electronics dialoga frant si parca la foc automat cu tobele lui Chad Taylor, iar partea braziliana din Underground si-a adus aportul prin exotismul sunetelor instrumentelor traditionale si prin drone-urile condimentate ale lui Guilherme Granado.
O editie foarte buna pentru un festival, care beneficieaza de unul din cele mai mari bugete la dispozitie in ceea ce priveste scena muzicii improvizate pe plan european.