Cea de a 10-a ediție a celui mai mare festival din România, Peninsula / Felsziget, a însemnat prima ediție în care fratele mai mare, Sziget Festival, nu s-a mai implicat în organizare. Chiar dacă line-up-ul a fost mai slabuț decât în anii precedenți – oricât de parteneri media am fi fost, nu putem să ne facem că n-am văzut acest lucru, mai ales că este o impresie generală și nu doar a noastră – anul acesta au ajuns la festival, conform declarațiilor organizatorilo, 79.000 de persoane, cu 6.000 mai mult decât la ediția anterioară.
Din punct de vedere muzical, mi-a plăcut modul în care a fost structurat festivalul. Joi și Vineri au fost “de încălzire”, Sâmbătă accentul punându-se și mai mult pe zona electro iar Duminică a fost ziua rock-ului. M-am încăpățânat și anul acesta să ajung la cât mai multe concerte, am încercat tot felul de scheme dar tot nu mi-a ieșit. Totuși am descoperit o trupă nouă iar față de alta mi-am schimbat părerea în bine.
Joi, 23 August
Zdob și Zdub și-au început concertul în timp ce-mi montam cortul. Pentru mine a fost un început de festival excelent. Doar niște probleme grave de sonorizare ar putea transforma un concert de-al lor într-un fiasco. I-am văzut și la ediția din 2010 dar și anul trecut la Toamna Orădeană și pot spune, cu mâna pe inima, că trupa asta funcționează ca un ceas elvețian. Sau o mașină nemțească 🙂
Pentru mine, ungurii de la Republic sunt în aceeași categorie cu Tankcsapda. Îi știu din posterele ediției maghiare a revistei Metal Hammer. Nu înțelegeam nimic, o cumpăram doar pentru postere. Poate cu 15 ani în urmă mi-ar fi plăcut, acum nu m-au făcut să zăbovesc prea mult.
Și am fugit la byron. Foarte buni, mi-ar plăcea să-i văd mai des. Nu înțeleg de ce Vama are de fiecare dată loc pe Main Stage deși nu vine cu nimic nou și alte trupe românești mult mai bune, nu.
La The Straits, adică Dire Straits fără Knopfler, am stat vreo 20 minute și am plecat. Cred că ar fi fost mai înțelept pentru memoria trupei să o lase așa. Sau poate am avut eu așteptări prea mari. N-am simțit nici o emoție, nimic. Niște domni în vârstă care doresc să reîncălzească o ciorbă dar lemnele sunt ude și nu se aprind. Și nici gaz în butelie n-au. Din nostalgie, disonanță cognitivă sau orice alt motiv, au fost și peninsulari mulțumiți de concertul lor.
Vița de vie și Serj Tankian la voce a urcat pe scena mare pentru aceleași piese dar pe alocuri reorchestrate, cu dume de tipul “avem o piesă acustică dar am refăcut-o și acum e și mai acustică” și glumițe de 3 2 lei. Mai cântăm 3 piese, deci câte piese mai cântăm? 3 în puma mea, răspunde publicul. Dafuq!
Despre Tinie Tempah, marele nume al ediției…are publicul lui. La fel ca mulți alții, stiam piesa Written in the stars, cea care l-a făcut celebru, dar doar pentru că o aud oriunde mă duc insă habar nu aveam cine o cântă și nici n-am fost curios. Tinie Tempah e un fel de Haddaway, de Dr. Alban al anului 2012. Oricum a fost mult mai OK decât orice a cântat, în același timp dar pe altă scenă, Mike Godoroja și spiritul albastru.
Mai mult din curiozitate, deoarece este considerat un punct de referință în istoria muzicii electro actuale, am încheiat seara cu Emalkay și dubstep. În principiu sunt de acord cu ce spunea Henry Rollins în 2007 dar cred că pot exista proiecte care să gâdile urechea într-un mod plăcut. De exemplu, mie-mi place colaborarea dintre The Doors și Skrillex.
Am început ziua cu ungurii de la Besh o droM și Irie Maffia, trupe pe care le știam. Concerte bune, sunet bun, nimic ieșit din comun pentru mine. Primii abordează teme balcanice și-ți vor suna familiar. Poate prea familiar 🙂 dar sunt OK. Dacă Besh o droM ar puta părea exotici pentru vest europeni sau peste ocean, Irie Maffia sunt cu siguranță o astfel de prezență pentru noi, balcanicii. Ungurii, cu o solistă de culoare și extrem de carismatică, combină reggae, hip-hop și funk într-o manieră care cu greu te poate ține locului. Măcar din picior sau din cap și tot dai.
N.O.H.A. (Noise Of Human Art) a fost o surpriză plăcută. Știam doar maneaua (live parcă nu sună chiar atât de penal) aia cu cafeaua, aia de o auzeai peste tot prin 2008 însă am descoperit o trupă care, așa cum spuneam mai sus, îmbină excelent drum & bass-ul cu alte stiluri, de la punk la world music. La origine, N.O.H.A. este o trupă din Cehia, fondată de saxofonistul Philip Noha și doar Camila de Oliveira, chitarista și vocea trupei, este din Brazilia și MC Chevy din SUA.
Energie este cuvântul care exprimă cel mai bine prestația N.O.H.A. și cum în acea zi au fost vreo 38° C, concertul m-a repus pe linia de plutire. Nu mi-a părut rău că n-am mai prins mult din New Model Army. Mă așteptam să fie mai multă lume la concertul lor, fiind vorba de o trupă veche și care și-a marcat corespunzător locul în zona alternative – post-punk. Mă așteptam la un pogo dar media de vârstă a celor prezenți era destul de ridicată și cu reumatismul nu te joci.
Seara am încheiat-o cu Șuie Paparude dar nu înainte de a da o tură pe la Main Stage pentru a vedea care-i treaba cu Akos și de ce este un adevărat icon în Ungaria. Se pare că nu am cum să înțeleg prea bine cine e și ce vrea de vreme ce nu vorbesc limba maghiară și nu știu mare lucru despre muzica vecinilor noștri. Mie mi-a părut un tip care trage mult de fiare la sală, mare fan lasere și Depeche Mode. Și nu-s foarte departe de adevăr. Prietenii de etnie maghiară mi-au spus că pe vremuri era mult mai OK dar acum încearcă să atragă un public mai tânăr și a devenit prea electro, lucru care nu prea pușcă bine. Dar poate are versuri mișto, că am înțeles că e și puțin poet.
Ultima zi a festivalului, cel puțin pe Main Stage, a fost una dedicată muzicii rock. Iar vremea parcă a înțeles acest lucru și s-a adaptat situației 🙂 Trooper au urcat primii pe scenă și mi-au adus aminte de ce, încă de acum vreo 10 ani, de la prima sau a 2-a ediție a festivalului Stufstock, nu mi-au plăcut. Și pe vremea aia eram mult mai rocker decât acum.
Trooper căntă rock d’ala cu uououo și cu țipete de gospodină căreia i-ai intrat încălțat în casă și i-ai lăsat urme de noroi pe covorul persan. Acum cred că înțeleg de ce erau atât de mulți tineri cu tricouri cu Manowar. Au urmat Subscribe din Ungaria și Children of Bodom. Mi-au plăcut mai mult primii, CoB m-au cam plictisit. Poate am îmbătrânit si nu mai pot suporta minute întregi de gigigigi.
L-am pierdut pe Marcian Petrescu și îmi pare rau. La Oradea a avut un concert bun. Pe aceeași scenă au mai fost Shukar Collective și Colorstar. Eram la o terasă din apropiere și-mi oblojeam o bășică de la piciorul drept când am auzit ceva ce-mi semăna a Tündérground și Žagar. M-am dus după sunet și așa i-am descoperit pe cei de la Colorstar.
La Kiss Terace a revenit anul acesta David Baruchel și Babylon Circus-ul lui. Ca și la ediția din 2010, peninsularii s-au înghesuit la concertul lor
5 Comments
Comments are closed.