iordache – One Life Left 2012

”One Life Left este un album despre schimbare.
Cred ca noi, oamenii, crestem la fel cum cresc copacii, pastrand inauntrul nostru toate formele pe care le-am avut de-a lungul timpului.
 Muzica funk pe care o inregistra tatal meu de la radio atunci cand eram copil, albumele de rock ascultate in adolescenta, stilul be-bop, care ma fascina atunci cand am inceput sa cant la saxofon, si toate celelalte intamplari din viata mea apar, intr-un fel sau altul, pe acest album.”

iordache

Cea mai bună descriere a unui produs muzical este, fără îndoială, cea oferită de protagonist, de cel care a făcut posibilă respectiva creaţie muzicală. Mihai Iordache este un personaj care, în nici un caz, nu se află la momentul debutului. E vorba, poate, de cel mai versatil muzician român, acţionînd atît în sfera rockului alternativ cît şi în diverse formule ce presupun jazz de diverse coloraturi.
„One Life Left”, trebuie să mărturisesc, e primul album integral iordache care îl ascult, atît datorită faptului că e vorba de un album de studio cît şi datorită ocaziilor repetate în care l-am văzut în Oradea cu formaţia Kumm şi împreună cu Sorin Romanescu în deschiderea concertului The Thing. Cele şapte piese ale discului merită luate separat, deoarece atîta diversitate stilistică la un loc, mai rar:

„Triangle” ne introduce oarecum în atmosfera albumului, se face simţit din start un pachet de suflători convenţional, dar ambiţios, care punctează solo-ul de ghitară, lăsînd loc, sporadic, tonurilor de claviaturi care oferă sarea şi piperul acestei lucrări. V-aţi dat seama, avem de-a face cu un grup în toată puterea cuvîntului, trei suflători, ghitarist, claviaturist, baterist şi basist.

„One Life Left” piesa ce dă titlul albumului are un aer retro ce înfioară, iar în timp ce se derula gîndul îmi zbura la anii în care îl ascultam pe Marius Popp cu al său Panoramic Jazz-Rock din 1977. Pachetul de suflători susţine un solo de clape superfluu şi demn de o cauză mai bună însă pe ansamblu e ceea ce s-ar putea numi „hitul” discului.

Avem un moment de respiro cu „Peace” unde saxofonul evoluează liniar, la unison oarecum cu tobele, iar ghitara riffuieşte melancolic cam şapte minute după care ne trezim în plină fuziune pe „Surinam”, reminiscenţele Weather Report fiind vădite, scurtele părţi de flaut reuşind să schimbe puţin tonusurile. E, cu siguranţă, o piesă foarte lucrată, cu multe chiţibuşuri sonore, avem solouri de toate culorile, saxofon şi ghitară, fără swing însă, doar ritm de tobe.

„Pyramid” e o continuare, practic, a piesei precedente, cu un accent mai mare, totuşi, pe atmosferă, avem în surdină un solo de trompetă, destul de edulcorat însă suplinit de armonii ghitaristice de bună ţinută care susţin şi un solo de saxofon mai viguros.

„I Guess It’s Love” e cea mai simpatică piesă a discului, nu doar datorită faptului că se poate descărca gratis de pe site-ul artistului ci datorită faptului că sună de parcă ar fi înregistrată acum 40 de ani. Nota modernă e dată de soloul de clape, avem şi swing şi un solo de saxofon destul de pătimaş în buna tradiţie be bop.

„Stranger On A Train” ultima piesă e şi cea mai interesantă, face notă discordantă cu restul discului, aerul dark îi stă bine iar efuziunile solistice se împletesc destul de convingător, iar finalul, ar putea prefigura, poate, noua orientare a viitorului material.

credits: released 01 April 2012 , cover by Medicine Madison