Am ajuns la concertul lui Lucian Ban și Mat Maneri dintr-o postură oarecum exterioară. Mă explic.
De Lucian Ban auzisem. Mai mult, în urmă cu ceva timp, acum vreo 6 – 7 ani, am urmărit un documentar realizat de Doru Ionescu la TVR, însă n-am avut șansa să-l ascult în concert. Despre Mat Maneri trebuie să recunosc că nu știam mai nimic. Ceea ce m-a atras la concert nu era postura fanului care vrea să i se confirme, sau să-și confirme, așteptările legate de artistul admirat. Concertul a exercitat o anumită atracție, în ceea ce mă privește, prin alăturarea pianului și a violei, alăturare care trimite cu gîndul la muzica de cameră și nu neaparat la jazz.
Dar oare nu este jazzul o muzică de cameră „adusă la zi” prin spațiul în care se desfășoară, sau pe care îl determină, prin atmosfera degajată, prin numărul mai restrîns de instrumente? Oricum textura rezultată în contextul jazzului, din alăturarea celor două instrumente, mi-a părut inedită.
Concertul a fost cu adevărat frumos. Se poate că unii ar folosi alte epitete, mai moderne, mai dense etc. dar, din ceea ce am auzit acolo, verbul este cu mult mai potrivit pentru că acest concert a făcut să se petreacă ceva cu ascultătorul. Prima piesă mi-a amintit de Bartok, Ravel, Schӧnberg și, mai ales pe final, Debussy. Lucian Ban a reușit să-i aducă pe toți laolaltă într-un stil propriu, percutant și mușcător.
Lucian Ban îi promitea lui George (organizatorul, MuzicaDeVest și omul cu idea) chiar înainte de începutul concertului că nu va cînta „după partitură”. Cei doi muzicieni au avut partituri dar le-au folosit doar ca elemente de ghidaj armonic probabil. Spun asta pentru că nici o clipă nu am avut senzația pe care ți-o lasă unii compozitori de a fi față de propria muzică un arhitect cu o doză pronunțată de infantilitate.
Au pornit interpretîndu-și muzica, dar atunci cînd au considerat că momentul e cel potrivit i-au îngăduit să iasă din matcă cu necurmată generozitate. Muzica pînă la urmă este căutare, iar Lucian Ban și Mat Maneri au părut a se căuta mereu iar succesul concertului a fost dat de regăsirile, cît și de pierderile pline de farmec. Nu vă închipuiți că a fost vorba, dacă folosesc un cuvînt atît de abuzat și demonetizat ca farmec, despre o atmosferă edulcorato-romanțioasă a acestui periplu muzical. Mai curînd despre un voaiaj urban modern cu accente de angoasă și izolare voluntară.
Dacă am spus că verbul, nu adjectivul, este mai potrivit pentru spațiul fonic clădit de combinarea pianului și al violei, este pentru că ascultătorul a fost constrîns fizic! să-și adapteze ritmul respirației și implicit al inimii la ritmurile muzicii. Și ce altceva este muzica adevărată dacă nu o forjă care transformînd îți înlesnește trecerea în altă dimensiune. Eu am avut sentimentul acut al adaptării la textura sonoră și ritmurile temelor propuse de Lucian Ban și Mat Maneri.
Viola și pianul se cer delicat abordate pentru a se armoniza într-un spațiu sonor. Întîlnirile s-au realizat începînd cu zona clasicului, a folclorului și sfîrșind în cel mai profund jazz citadin. Dacă am spus abordare delicată este pentru că Mat Maneri, nu odată, a lăsat să transpară senzația că transformă sonoritatea violei în cea a unei voci umane. Și în aceste momente am avut senzația unui cadru armonic creat de pian pentru vocea umană mediată de violă.
Mă opresc aici pentru că orice altceva aș mai scrie va avea aerul unor platitudini și ar fi păcat pentru că ar strica senzația de unicitate irepetabilă a ordinii netrăite a unui spirit aparte care a răzbătut dintr-un pian și o violă.
Și cei doi, Mat Maneri și Lucian Ban, au cîntat. Ce altceva ar fi putut face? N-au avut de ales. Ceea ce au avut de transmis nu se putea face altfel.
2 Comments
Comments are closed.