So right and so bright! Rempis Percussion Quartet la Oradea

Oh man, ce-au ajuns să-mi placă asemenea distracții! Iar cu Rempis Percussion Quartet, îmi dau seama, lucrurile pot să devină îndeajuns de capricioase și voioase, și pe scenă, și în passer-temps-ul de după. Tot număr la concerte de free-jazz la care merg în ultimii ani, de parcă nimic altceva nu mă poate binedispune sau sona (după caz) și n-ar fi o muzică mai diferită de atât prin care să trec, cu care să mă amestec sau în care să mă prăvălesc (mă rog, nu e sută la sută așa, dar o înfloresc de dragul ocaziei). 

La Chicag…aa..ăsta…Oradea, în schimb, am drumuit doar a doua oară, după concertul “afar-de-pe-lume”  The Thing din 2010. Între timp, însă, contorul să învârte și aici tot mai serios, cu asemenea evenimente adunându-se onorabil. George și gașca joacă în continuare cartea ”muzicii incomode”, menite să deschidă mințile, destupe simțurile și dezinhibe gusturile, dar cred că ar putea deja și să arate totul așa cum e. Fanbase-ul local pare-mi-se deja unul solid, care n-are decât să se mărească mai departe. Legând strâns două concerte făloase sub o largă formă de festival, e deja un pas înainte. Iar trupe mai potrivite de atât nu sunt. Cvartetul nu face decât opt concerte prin Europa primăvara asta, iar Oradea a fost oprirea #3. Ce mai!

Dar de-ajuns cu asta, să ajungem să flatăm și trupa în sine. Concertul a picat mai bine decât orice audiție a vreunuia din cele câteva albume pe care le-au scos – dar asta e și o primă așteptare, din cele ușor de împlinit. Rempis însuși s-a declarat sceptic de esența deplină a lucrărilor, în special cele făcute fără să aibă un public în față (ceea ce nici nu prea e cazul, din moment ce multe din albume sunt înregistrări live). Într-o oră și un sfert, n-a fost un concert nici întins, nici greu, dar condensat, la cum au împărțit seturile într-unul baban și învârtejit de 45 de minute și o a doua expunere înjumătățită. Sala Casei de Cultură a părut periculos de zăvorâtoare, mai ales cu o cupolă apăsată gata să precipite undele înapoi îndărăt, dar a ținut acceptabil.

Dave Rempis a fost oarecum impozant, masiv, semeț pe scenă, dar nici țeapăn, mișcându-se la fiecare impuls, chiar și când asculta numai. Deloc adesea, totuși. Cred că i-a luat 20 de minute de când a purces concertul până să slăbească muștiucul și să mai răsufle. Și atunci, s-a simțit de parcă a dus la bun capăt ceva bogat exprimat și cu mult înțeles, nimerit cântat, de la dolce la angoasant, după care înapoi cu volumul și avântul până la a stinge însuși suflul instrumentului. Din muzică liberă, aproape compoziții atente, cu mult simț. Până și culminațiile, pe cât de fervente și fără codire, sunând mai degrabă puternice și de mare efect, decât doar palpitate. Alții ar doar șuiera neiertător, zvâcni extatic și pufăi totul din instrument; chiar și Herr Brötzmann – căruia, ne-a povestit George pe urmă, cineva i-a spus după o cântare că a cântat ”so wrong, yet so strong” –  o face uneori. Ei bine, așa cum l-am perceput, Rempis a cântat ”so right and so bright”.

Nu despart precugetat cvartetul, cum nu e oricum indicat, dar nici nu i-am urmărit pe toți patru la fel de captat de la început, în special pe Frank Rosaly și Tim Daisy în felul lor de a se oglindi pe care l-am înțeles târzior. Un double percussion în alcătuire a fost poate o noutate pentru unii (nu pentru mine, care i-am prins pe Zerang și Nilssen-Love, în liga lui Brötzmann,  anul trecut pe A38, scizând strașnic; se rotunjește un an de la acea nebunie, că veni vorba). Setul și spiritul lui Daisy, mai metalice și aspre, Rosaly punând ceva mai multă imaginație în aceleași unelte, câteodată apucând doar câte ceva cu care să bată sau roadă, zvârlindu-le în spate și pe jos după ce a terminat. Ingebrigt Håker Flaten, ”texanul” trupei, față cunoscută pentru cei care au fost la The Thing acum două ierni. Împungând și bombănind înverșunat, a venit și cu câteva momente sau figuri caracteristice lui, din cele de văzut și necrezut. Corzile contrabasului arătau kaputt la capăt.

Cel mai mult mi-a plăcut poate un moment subtil al concertului, așa ca o secțiune de aur a primului set, un duo de percuție, înfierbântat și așa de minute bune, urmat de un solo de sax atât de suprafiresc, pocnind supraacute nude sau în sfârșit dansând pe muchia zăpăcirii, flageolete la Ingebrigt și o mutare de geniu a lui Frank, prin bătăi ritualice într-un mic gong, transfigurat și spiritualizat încât să aducă mult cu muzica gamelană. Schimbul dintre cele două cadențe a fost atât de instantaneu și perfect simțit, aproape că a fost deschiderea unui punct chakra. Prea bun. Toți probabil au avut o melodie ce s-o poată fredona în drumul spre casă, bis-ul dat fiind o improvizație simplă și înviorată după vechea ”Mu’omi” de Yusef Lateef  (în particular adeverind și afinitatea trupei pentru ritmuri africane).

Cam atât. Predau legătura înapoi. Joi, 26 aprilie (maine) revin doi vechi eroi: Ken Vandermark și Paal Nilssen-Love.