Marţi, 3 aprilie 2012, Kolcsey Center, Debrecen. Sala plină – să fi tot fost 250 de spectatori. După cum se poate ghici din titlu, în acea seară, Wim Mertens ne-a delectat cu compoziţiile sale pentru pian, acompaniate uneori de versuri cântate cu voce piţigăiată, într-o limba personală, inventata de el.
Din punct de vedere muzical, compoziţiile sale au fost caracterizate printr-un oarecare minimalism melodic, riff-uri (sau mai bine zis ostinato-uri) stăruitoare care de cele mai multe ori făceau cadru unui lirism lamentant, melancolic, ce-mi aduce oarecum aminte de poeziile cântate ale lui Leonard Cohen.
Clar, muzica lui Mertens nu e pentru oricine. Pe mine m-a pierdut de la jumătatea concertului încolo (a ţinut 2 ore); piesele mi s-au părut prea lungi, prea repetitive, dar asta e doar impresia mea. Şi publicul a dat semne de oboseală la un moment dat, însă o mare parte din el a fost entuziasmat, făcându-l pe Mertens să revină de 3 ori la pian!