Dacă Mario & The Teachers avându-l ca invitat pe Cserey Csaba m-au făcut sa fiu înca o dată curios de prestația lor, m-am gândit că ar fi OK să scriu și câteva din impresiile de după.
A fost de bun augur prezența lui Cserey Csaba, tonic și potențând ethosul regional, fuzionând în suite de jazz cu motive arhaice românești (chit că nu cred să existe așa ceva, fiind o găselniță a criticilor “prețioase”, fără substanță).
Inevitabil, un dar! Cred că ar fi fost OK dacă erau numai ei pe scenă! Și din reacțiile celor de pe lângă mine, nu sunt singurul care crede acest lucru.
Un eveniment ce ne-a scos din amorțeala unei ierni târzii și grele, prevestitor de lucruri bune ce au să se întâmple anul asta prin provincia noastră. Dar-ul e reprezentat de Joe Balogh. Nu la nivel de prezență fizica, ci al manierismului de abordare al guitării. OK, aduci oameni din alte locuri la tine în oraș, îi pui să cânte, o fac cât se pricep ei de bine, te onorează cu prezența lor, le dai sculele tale să cânte, le oferi tot suportul dar nu te băga și în sufletul lor. Pe tine te știe tătă lumea din localitate și județ, îți știe sunetul și maniera, e același sunet de mai bine de 20 ani, indiferent cu cine ești pe scenă. Iar când invitatul (adică Cserey Csaba) află în ultimul moment că o să cânte în altă formulă decât cea stabilită și nu e vorba de un membru în minus din cauza unor probleme de – insert any reason – ci în plus și din motive de “că așa-i în tenis”, e foarte penibil.
Intrările tonului mult mai jos m-au exasperat, la fel și orga pe postul naiului strămoșesc, saxofonului și mai știu eu ce surogat de instrument.
Singura mirare sunt standing ovations-urile de la final, pe care le-am văzut cu ochii mei. Dar asta e altă problemă referitoare la public și nu o voi aborda aici.