O vorbă veche spune că pe bătrîni cu greu îi urneşti, în schimb, odată porniţi, sunt de neoprit. Am avut ocazia să verific această sintagmă în cadrul concertului susţinut de Sonny Rollins, în seara de 10 noiembrie la Palatul Artelor din Budapesta. Născut în 1930, Sonny Rollins e la o vîrstă la care nu mai trebuie să demonstreze nimic publicului, iar cariera lui se confundă cu însăşi istoria jazzului. Să-l vezi pe Rollins, live, performînd la 81 de ani, e o lecţie de jazz pe care n-o poţi învăţa nicăieri, înţelegi cam de unde vine toată această muzică care ne înfierbîntă simţurile.
Sonny Rollins a intrat pe scenă tremurînd din toate încheieturile, încovoiat, însă plin de o vervă şi un optimism molipsitor. A fost însoţit în demersul său de un grup standard, de muzicieni tineri, ghitară, contrabas, tobe şi percuţii ca element exotic. S-a intrat direct în miez, cum s-ar zice, sunetul tenorului său a fost recogniscibil de la prima pînă la ultima notă, iar timpul a început să aibă alte valori. Schemele muzicale au fost convenţionale, Sonny a insistat foarte mult pe temele melodice, lăsînd libertatea solistică mai tinerilor protagonişti. Momentul culminant, cred eu, a fost cînd s-a lansat într-o piesă de factură vocală şi evident, am avut sentimentul, auzind acea voce răguşită, plină, dinamică, că undeva printr-un colţ al sălii se afla şi Louis Armstrong. Practic, am fost puşi în contact direct cu perioada cînd această muzică s-a inventat, iar mediatorul a fost chiar unul dintre protagoniştii acelor vremuri.
Spre final, atmosfera muzicală era deja perenă, Sonny a început să se joace cu saxofonul punctînd esenţial solisticile percuţiilor, iar sentimentul era că puteam pluti pe această muzică la nesfîrşit. Neobosit fiind, Sonny a revenit la bis şi ne-a lansat din nou pe valurile armonice ale saxofonului tenor, iar uşorul iz cubano cred că nu era deloc întîmplător. Nu pot să nu remarc şi acurateţea sunetului, tot instrumentarul s-a echilibrat perfect şi efectiv se mula pe turnurile saxofonului şi cred că aceasta a fost, de fapt marea măiestrie a grupului de acompaniament, care nu a excelat, neapărat, în intervenţii solistice de anvergură.
După aproape două ore de spectacol, Sonny Rollins a fost aplaudat în picioare de un public, cred eu, recunoscător pentru faptul că i s-a dat prilejul să fie alături de unul dintre ultimii „mohicani”. Mulţumim pentru tot, Sonny!