A saptea editie, in cea ce ma priveste cea mai buna editie a acestui festival. Unic in Romania in ceea ce priveste sunetele prezentate si atmosfera, Jazz and More festival ridica stacheta la un nivel european in planul muzicii creative de la an la an. Cu o durata de 4 zile si mai mult de 20 de reprezentatii live, cu un public avizat si calit in transee arse de suflul napalmului si improvizatiile de oxigen ale unor inaltimi ce isi gasesc masura in oglinda taurilor glaciale, Jazz and More festival si implicit organizatorul acestuia, Mircea Streit, ofera si propune un alt tip de eveniment si sound. Si ce bine face!
Un festival finantat de: Primaria Municipiului Sibiu, Consiliul Judetean Sibiu, Casa de Cultura a Municipiului Sibiu. Partenerii acesti editii: Forumul Cultural Austriac, Institutul Polonez Bucuresti, Goethe Institut Bukarest, Centrul Cultural German Sibiu.
Joi, 13 octombrie
Inceput romanesc 100%, Irinel Anghel impreuna cu Sorin Romanescu. Un duo ce revine pe scena teatrului Gong in cadrul JAM cu un nou proiect care se va materializa cat de curand cu aparitia unei disc la un label polonez. De, nimeni nu poate fi profet in tara sa! (sic)
O estetica sonora a intunericului si fantasmelor ce populeaza reveria unor copii ce refuza sa devina adulti. Voce si guitara preparate, un proiect care mi-a placut mult mai mult fata de ceea ce au prezentat cei doi acum doua editii. Gangureli maternale ale lui Irinel, poticneli studiate ale guitarii lui Sorin de un expresionism ce isi contura forma in dansul bratarilor fosforescente ale celor doi protagonisti si isi cautau ecoul in memoriile subiective ale publicului rarefiat al salii Teatrului Gong.
Un alt duo Lucas Niggli & Laura Konjetzky, percutie si pian, cu momente in care cele doua instrumente faceau schimbul sonoritatilor intre ele, Laura cu un sunet ce pozitiona pianul in randul instrumentelor de pecutie si Lucas ce a tratat fetele tobelor ca si o tabla de sah de-a lui Conlan Nancarrow cu momente de sound contemporan clasic imbinat cu acrobatia zilnica a microcosmosului inchipuit si faptuit de cei doi. O tehnica impecabila in ceea ce ii priveste pe cei doi mi-a intarit ideea ca apanjul tehnicii in muzica contemporana nu reprezinta decat rezultatul unui concept sonor foarte bine definit.
Pauza de cateva minute, Ava Mendoza solo. Pe ea am mai vazut-o live de cateva ori anul trecut in cadrul Music Unilited Festival de la Wels in diferite combinatii. La Sibiu solo, ea, guitara si setul de pedale. Sketchuri umoristice pe alocuri, pasaje ce imi aminteau de soundul Bil Frisell, psihedelism si doom metal, toate revendicadu-si radacina din bluesul electric. Poate putin crispata pe scena si datorita setului impresionant de pedale ce trebuia controlat, momentul electric al Avei a punctat un sound in care stilurile se amesteca iar rezultatul acestei fuzuiuni poate fi de cele mai multe ori suprinzator. Does humor belongs to music? Yeah and Ava knows how to do it!
Side A proiectul recent al lui Ken Vandermark, impreuna cu Havard Wiik si Chad Taylor. Sunetul pianului scolii nordice de improvizatie, oarecum peren si atat de introspectiv al lui Havard, soul-ul si traditia jazz-ului din New Orleans in percutia lui Chad Taylor si explozia libera a saxofonului lui Ken.Loz castigator si un sound incredibil de bun. What Is is, compozitia lui Chad Taylor, un crescendo punctate de momente de improvizatie ale pianului lui Havard Wiik, cu un saxofon ce potenta ritmul tobelor lui Chad si spunea in acelasi timp istoria sa, un arc peste timp a unei intregi natiuni ce aduna bumbacul intre imnuri si bice. Touchin’!.
Vineri, 14 octombrie.
Matineu , in biserica sf. Ioan cu Avant’Gard, un ansamblu romanesc cu Maria si Mihai Balabas, Calin Torsan si Gabriel Balasa. Am ajuns dor in partea a doua a reprezentiei lor. Mi s-a parut ca rezultatul reprezentatiei lor nu a avut un obiectiv clar, aglomeratia de sunete neputandu-mi oferi cheia spre mesajul propus.
Inapoi la Teatrul Gong.
GLUE – trio cu Tom Arthurs la trompeta, Miles Perkin contrabas si Yorgos Dimitriadis percutie. M-au bagat in borcanul cu lipici de la primele sunete. Tom Arthurs si falsetto-ul sau mi-a adus aminte mai degraba de Petrica tompetristu’ (Peter Evans) decat de sculpturile sonore ale lui Axel Dorner, un sunet extrem de curat al contrabasului lui Miles Perkin si imaginile din filmul mut si orb care se proiectq in mintea fiecaruia dintre noi erau servite intr-un mare fel. Nu “Glue” ar fi trebuit sa le fie numele, ci “Concrete Trio”.
Un alt trio, sarbo-german, Blank Disk. Georg Wissel saxofon, Srdjan Muc-guitar, Robert Rozsa-electronics. Abordand cam acelasi registru ca si cei de la Glue, cu referiri mai puternice in schimb in idiomul improvizat electro-acusticului, cu un “sculptor of compressed air via (prepared) saxophones” mi-au oferit partea a doua a filmului despre care vorbeam inainte. Umbre sonore inalte, scrasneli din dinti angoasante si o regie demna de Vertigo-ul lui Alfred Hitchcock.
Blisk. Scena berlineza a muzicii improvizate nu este printre preferatele mele. Trebuie sa mentionez insa faptul ca la nivel de individualitati este una dintre cele mai efervescente. Si noul val vine puternic. Matthias Muller este unul din reprezentantii acestuia. Cu un sound propriu al trombonului sau este deja un nume al acestei scene. Si o surpiza pentru mine in ceea ce priveste percutionistul Blisk, Rudi Fischerlehner. Plapand la stat, timid la sfat, tribal pe alocuri in sound a reprezentat surpiza festivalului pentru mine. Tot in partea de “more” as incadra reprezentatia acestui quintet pe scena festivalului. Bun, dar poate putin cam mult pentru toate aceste banduri in acceasi zi.
Red Trio si cel mai bun pian al festivalului al lui Rodrigo Pinheiro. O sectie ritmica formata din Hernâni Faustino si Gabriel Ferrandini ce a sunat ceas. Uneori mi-a lipsit saxofonul lui John Butcher:) Obrigado…
Ultima reprezentatie a serii, The Ames Room . Monobloc de la un capat la altul in buna traditia a free-ului european. Cu Jean Luc Guionnet la alto-sax, Clayton Thomas mai supus muzical cum nu l-am mai vazut niciodata si Will Guthrie percutie. Repetitio mater studiorum, iluzia sunetului repetat m-a urmarit pe parcursul intregului recital. Nu in sens negativ, sa fim bine intelesi, ci crescand apoplectic, neprogresiv insa. Iluzia vizuala a “Ames Room”-ului era construita si sonor. Foarte, foarte bun concertul, free terror-minimalism iar impreuna cu discul lor recent vor fi cu siguranta unul din ansamblurile de care cu siguranta vom auzi in anii viitori.
Si ce e Ames Room
Sambata
Matineu colosal: Jean Luc Guionnet la orga din Johanniskirsche. Jocul cu paternele de orga. Mai mult sacru, ca si o cortina grea ce cade peste tine lasandu-si faldurile grele treptat sa te acopere. O vraja rece minutios construita te invaluia, aveai momente de transpiratie rece. Feerica reprezentatia lui Jean Luc.
Si ziua cu bandurile ale caror aparitii discografice din anul in curs putea incepe cum nu se poate mai bine. A trebuit sa fac o pauza si sa ratez reprezentatia fetelor de la SeduCant.
Matthias Schubert & Scott Fields cu al lor “Minaret Menuets” e pentru mine unul din discurile anului. Ma simt norocos ca i-am putut vedea si auzi live cu discul asta, ca asta au facut. Superba reprezentatia, cu o miscare scenica a lui Matthias Schubert ce mi-l facea sa mi-l imaginez pe Mats Gustafsson peste 10 ani, cu un sound al tenorului ce aducea cu silabisirea voaleleor ale aceluiai Mats, cu un detasat Scott Fields la electric guitar crosetand impecabil, a fost unul din highlighturile acestei editii de Jazz&More. Extrem de inchegat, a fost UN DUO. Undo the DUO:). Comic skethes cu un feeling de shorts animated movies.
Foton Quartet, reprezentantii scolii poloneze de free la aceasta editie. Discul lor, Zomo Hall, aparut la sfarsitul anului trecut, nu vrea nicicum sa iasa din playlistul meu in ultimele 9 luni. Ceva anume il tine acolo. e greu de spus ce, e un free jazz clasic, un sound aproape organic, crescand natural dintr-una din cele mai bine conturate scoli europene ale jazzului continental. Chiar dansant pe alocuri, extrem de cinematic, cu o sectie de suflatori impecabila, e un grup care exceleaza la capitolul compozitional. A fost bine impreuna cu ei.
Italienii de la Jaruzelski’s Dream Trio. Enigma numelui e detinuta si bine pastrata de contrabasistul Stefano Seni. Oriental de frumos sound-ul lor cu incursiuni in repertoriul clasic al jazzului care imediat erau abandonate in favoarea improvizatiei multumita saxofonului lui Piero Bittolo Bon si partii ritmice de o vivacitate debordana a lui Francesco Cusa si sunetului curat al contrabasistului Stefano Seni. Joviali si surprinzatori si in prestatia live. Se anunta o noapte misto la jam-ul si after party-ul de dupa reprezentatiile ce aveau sa urmeze.
Si struto-camila acestui festival, The Astronomical Orchestra. Astronomical Unit, anul trecut mi-a facut creierii zob, dar in formula asta, Orchestra, mi-a sunat, sa zicem cel putin ciudat. Momente solo bune, dar concept stilistic nul. Matthias Muller, Christian Marien, Clayton Thomas, Matthias Schubert, Jean Luc Guionnet, Tom Arthurs, Will Guthrie, mi-au parut unlinked.
Duminica
Matineu la JohannisKirche cu Scott Fields. Mesmerizing! Just listen again & again, words are not enough:
Gorilla Mask Trio, proiect ce aduce pe scena pe Peter van Huffel, Roland Fidezius si Rudi Fischerlehner. Exemplificativ pentru intreaga atmosfera a festivalului. O lejeritate uimitoare in performance-ul lor cat si in compozitii. S-au legat frumos, s-au regasit in teme perene ale jazzului, au crosetat liber pentru un rezultat rotund.
Charlotte & Mr. Stone respectiv Sophie Tassignon impreuna cu Simon Vincent (sau vice-versa), voce preparata si electronics. Screamo-electronics, au inceput poate putin cam tare iar mesajul s-a diluat pe parcursul recitalului. Atmosfera din Clockwork Orange multumita prezentei scenice a lui Simon Vincent alaturata de cea din romanele lui Dickens – Sophie Tassignon. Teatral de-a dreptu’!
Polwechsel – monolithic sound. No more no less! No comment:)
Achim Kaufmann / Frank Gratkowski / Clayton Thomas, ultima reprezentatie a festivalului. Prea buna pentru a fi ultima si a nu beneficia de toata atentia ce ar fi meritat-o. De acord, se pun capetele de afis la sfarsit in cadrul unui festival. Dar Jazz and More nu e un festival din ala ;). Jos clopu’ in fata sunetului clarinetului bass al lui Frank Gratkowski, Achim Kaufmann si-a facut meandrele prin pian si pe claviatura accestuia, Clayton Thomas si-a facut din contrabass toba mare. Public axfisiat!
Multumim Mircea Streit
1 Comment
Comments are closed.