English and Deutsch versions will be available in several days! Thanks for patience:). Until then enjoy the videos and support the artists & organisers!
Some amazing photos by Edi Dimitriu & edited by me.
La un festival mergi cu asteptari si sperante. Mergi pentru cativa artisti ca sa ii vezi, mergi pentru muzica lor, vrei sa ii auzi live, te-ai saturat de discurile lor, vrei sa le “sugi” energia si sa te bucuri de ceea ce vezi. Cam asta e acceptiunea generala despre un festival.
Konfrontationen nu e un festival din asta, e cu totul special in peisajul muzical european cel putin. Cam toate editiile lui au stat sub aceasta sintagma aflata in caietul program al acestei editii: “The future for a music that happens in the moment.“
Si asta de vreo 31 de editii. Cu greutati, cu suisuri si coborasuri, dar ce e cel mai important cu pasiunea sunetului “nou” si “liber”. Cu incapatanarea si cecitatea unui organizator demn de toata admiratia si a unei comunitati rurale aflata pe granita dintre Ungaria si Austria. O sarbatoarea a ludicului si a neconventionalului in sunet. Gata cu laudele, ca nu mai ma primeste Hans la urmatoarea editie 🙂
Intins pe 4 zile, avand in jur de 20 de reprezentatii, concerte, proiecte multimedia, proiectii video, instalatii sonore, festivalul ar trebui sa imi fie de ajuns pentru ostoirea unor nevoi ce nu isi prea gasesc alinare pe plaiurile “mioritice”. Poate doar cu ocazia Jazz and More-ului din octombrie de la Sibiu.
Plecat joi dimineata din Oradea, ajuns la Nickelsdorf la pensiunea Theresia pe o ploaie ce nu m-a lasat sa ma bucur de autostrada Budapesta-Viena, repede un WienerSchnitzel cu KartoffelSalade, apoi in curte la Restaurant Falb. Reconfortant, amintitile de anul trecut, deja vu-urile party-urilor m-au napadit. Nu e vreme pentru nostalgii la Konfrontationen, intotdeauna a fost vorba despre “future music”.
Trei reprezentatii in prima seara.
Zerang/Marraffa/Braida
Provocator-mediterannean invaluit de un ritm oriental impus de Michael Zerang de o aplecare moderna chiar clasica a pianului lui Braida cu efuziuni de free jazz ale tenorului lui Edoardo Marraffa. Dialog frumos intre pian si saxofon iar percutia imi amintea de fiecare data ca in spatele ei sta un stranepot al asirienilor. Mi-au placut bucatile de sopranino ale lui Marraffa, invaluite de o ceata mistica a unui rasarit mediteranean inchipuit. O defilare a unei flote de vele subrede dar animate de un ritm pe care fiecare dintre vaslasi il simtea in ceafa-i. Oriental free, daca vreti. Plus un pian ce imi amintea uneori de aplecarea lui Cecil Taylor asupra lui.
FRANZ HAUTZINGER’s POET CONGRESS
Ehhh, Franz, Franz ce ne-ai facut cu proiectul asta? Un comic-operando improvizat si mania lui Hautzinger referitoare la fluiditiatea si sonoritatea limbilor. Si i-a iesit de minune. Cu un Steve Gander a carui prezenta scenica a adus mult cu cea a lui Tom Waits, cu fragilitatea si mimica lui Christian Reiner, cu o “isterica” Isabelle Duthoit a carei prelungire vocala a fost clarinetul, cu un Burkhard Stangl care isi masa iubita guitara cu un Yumeiho pana la epuizare si la pian Manon-Liu Winter care potenta sis sutinea mesajul celor trei voci, Franz Hautzinger a demonstrat ca cel mai bun instrument ever made este vocea umana. Folosirea poeziei tonalitatilor si asocierilor subiective pe care le facem cand auzim orice limba, locurile comune ale acestora, tratearea lor intr-o maniera comica face ca acest proect al lui Franz Hautzinger sa fie valabil pe scena oricarui teatru din lume. Universal si atemporal in acelasi timp. Bucati mici, niste sketch-uri sonore de ale unui umor britanic de la inceputul sceolului XX transfigurate sonor in 2011.
BLUME / VAN HOVE / LOVENS / VANDEWEYER
Cand zici Van Hove zici o legenda. O legenda a jazzului european, un stalp al improvizatiei europene, nu cred ca exista o enciclopedia a jazzului european in care Fred Van Hove sa nu aiba un capitol special. O institutie, ca sa zic asa!:) Lovens si vinul alb! Cate povesti, cate inregistrari cate reprezenatatii memorabile. Alaturi de ei inca doua percutii: Martin Blume si Els Vandeweyer. Un proiect “percutant”. Doua seturi de tobe, un vibrafon si un pian tratat ca o percutie. Intr-o orchestra clasica pianul e trecut la sectia de percutie. Tot clasic a fost si aici:) Patru instrumente de percutrie cu o Els Vandeweyer exploziva uneori si surprinzator de dinamica in sunet. Descoperirea lui van Hove? Cred ca da. Repozitionarea pinaului in sectia ritmica a acestui ansamblu, asta a fost marea miza a acestei reprezentatii. Background-ul sonor asigurat de vibrafon si maturicile lui Blume, Paul Lovens in stilul absolut impecabil si frenetic al acestuia isi croia propria cale pe care Van Hove croseta in alb si negru bordurile. Clasic de free. O poveste cu o vrajitoare cu breton si blonda, cu un Sauron al pianului si doi zmei cu bice:)
Vreme de povesti si bere cu Edoardo Marraffa in restaurant pana tarziu in dimineata. Gata prima zi! Sau prima nopate?! Sau nu e gata nimic…Pacat ca nu am putu face un field recordig cu sforaielile celor 12 ore in cele patru zile, reprezenta un material sonor documentar inedit despre acest festival:)
A doua zi, incepe cu doua “matinee” la Kleylehof. Matinee impropriu zis, au inceput de la 15:30 in hambar.
Primul cu potential, o proiectie de a lui Alexander Schellow / noid: “R.A.W”, un documentar despre un depou si istora acestuia din Berlin. Nu m-a prins, m-am plictisit, nu ii gaseam acel “resonance”, imaginea si sunetul fiind obositoare si monotone.
Al doilea, proiectul lui KAI FAGASCHINSKI, Magic I.D. Le stiam inregistrarile, cele doua de pana acum si ele sunt impecabile. Insa reprezentatia lor mi s-a parut slaba si fara vlaga. Vroiam mai multa improvizatie in cadrul acestui proiect nu doar un concert de lansare a ultimului disc. Repet, discul e foarte bun, dar am ramas cu un gust amar dupa concert. Intr-adevar nu se preteaza acest stil dream-pop cu accente halucinatorii la o improvizatie colectiva, dar sa nu uitam ca suntem la Konfrontationen. Si line-upul bandului are enorm de mult de spus in acest domeniu al muzicii creative. Incremenit putin in frumusetea si vraja vocii lui Margareth Kammerer si Christof Kurzmann, in clarinetele atmosferice de fundal ale lui Fagaschinski si Thieke. Singura disonanta vizuala si un plus pentru t-shirtul lui Kai! Chuck Schuldiner would be proud of it:)
Inapoi la JazzGalerie:
HONSINGER / BORGHINI / DÖRNER / DELIUS
“The madmen” Tristan Honsinger, un veteran al scenei, violoncelui si actului actoricesc, alaturi de “laserul” Axel Dorner, de grimasa lui Tobias Delius si “iepurila” Borghini. Kiddin’, of course! Galceava inteleptului cu lumea, cam astea au fost “auspiciile sub care s-au desfasurat ostilitatile!”:). Axel Dorner, precis si exact in sunet, atent studiat, nici mai mult nici mai putin decat o sculptura sonora a trompetei, Borghini cu un sunet incredibil de bun al contrabasului, uneori abordand teme post-bop, un “falsetto”-mode superb al lui Tobias Delius la saxofon, toti slujind actul teatral al lui Honsinger. Reprezentatia serii pentru mine. Interventiile onomatopeice lui Honsinger si mimica acestuia potentau ideea ca asisitam la un spectacol burlesc in care cei de pe scena ne ofereau temele zilnice de nevroza sociala.
SOPHIE AGNEL
Doamna pianului preparat. Eleganta prezenta. De multa vreme nu am mai auzit un pian preparat sunand in felul acesta. Poate putin inegal in miscari, cu o prima parte absolut colosala, un sunet industrial al pianului amplificat de celelalte “dizarmonii” sonore. Nu stiu daca a stat asezata in vreun moment al recitalului. In cutia de rezonanta a pianului, intre coarde, cu sfori, bile, pizzicato oferind o intreaga pleiada de sunete industriale. Nu stiu, undeva s-a rupt, sau concentrarea mea nu a mai fost suficienta pentru a ma lasa purtat de feeria sonora a lui Sophie Agnel. Cand ii asculti un disc de al ei, ai impresia ca in spate e o multime de alti instrumentisti. La fel si in reprezentatiile live. O doamna, un instrument, niste sunete si material subiectiv rezonator. Te fura, te lasa purtat sau te pierde definitiv. Paradigma lui Sophie Agnel. Esti acolo sau nu!
TRIO BOUGE
Cu ei ma intalnisem live in noiembrie anul trecut la Wels Unlimited. Johannes Bauer, Isabell Duthoit si Luc Ex. Un proiect ce capata forma din ce in ce mai pregnanta si ale carui reprezentatii is mai bune de la o re-vedere la alta. Era si ziua de nastere a lui Johannes Bauer, putin menajat de parteneri:) dar cu cateva interventii vocalo-trombonistice de exceptie. Isabelle, as usual, impecabil de la o soapta pana la tipatul primordial al nasterii. Luc Ex, fata de Unlimited, si-a dat drumul si la miscarea scenica, iar guitara bass manuita de el a gravitat in asigurarea unui background pentru cei doi solisti si intempestivul netememperat al unor cutremure neanuntate.
DRUMM / DÖRNER / VAINIO / CAPECE
Poate proiectul sonor cel mai experimental al festivalui s-a dorit a fi alaturarea celor patru magi din campuri muzicale asa de diferite. Toti expermentinf in ceea ce fac, de altminteri. Imi place ce face Kevin Drumm in proiectele solo, imi place de Vainio in PanSonic. S-au apucat de edificiu sonor, greu, au inceput pana la urma, o Sagrada Familia injumatatita sonr, pana cand s-a daramat apoteotic. Pana de curent! Sa iti repui toate device-urile electronice sa le re-calibrezi, sa iti incarci paternele ce le construisesi cu migala a fost pest putinta mea comprehensiva. Demolished thoughts! Apoi si eu pe la orele 5 dimineata!Demolished me.
Sambata, a treia zi
Matinee la Kleylehof
Un project video al lui Klaus Filip “36 days of earthqauke in japan”, soundtrackul celor 36 de zile in care Japonia a fost zguduita de cutremur. Datele de la 4 centre seismice au fost adunate si mixate intr-o imagine stereo, fiecare zi fiind comprimata in 20 de secunde. Ritmicul aleator al pamantului, rezonantele lui, off-urile si pasurle Rheei.
Tobia Delius solo si-a continuat turul de forta de cu o seara in urma. De data asta solo. Mi s-a parut a avea cel mai “american” sunet dintre toti suflatorii olandezi. O sensibilitate si o constructie a temei atent crosetate, o dezvoltare progresiva si trecerea din “falsetto” in plenaritatea tenorului facandu-se pe nesimtite. E si impozant ca si prezenta scenica, poate asta contrasteaza destul de mult cu proiectia pe care ti-o faci despre el ascultandu-l in discuri. Tractoristul olandez din Kentucky:)
FREENOLOGY – vreo patru generatii pe scena
Sonny Simmons, 78 de ani, Guy Bettini, Paul Lovens, Clayton Thomas un proiect de deschidere a unei seri cu 5 concerte intr-un interval e vreo 7 ore. Overhelming. Simmons a fost de-a lungul anilor pe acceasi scena cu Charles Mingus, Elvin Jones, Eric Dolphy. Si nu a fost degeaba acolo!
“I was mostly influenced by nature rather than musicians, except for Charlie Parker, because he sounded just like a bird.” zicea Sonny intr-un interviu. Tonic, cu o mina de cantaret de blues din Louisiana ar inmuia si pe cei mai aprigi contestatri ai conceptului “melody and energy”. Si-a luat frumos alto-ul, isi facea numarul si urmarea continuarea moderna oferita de ceilalti magi. Free drummingul lui Lovens, atmosfericul noise al lui CLayton Thomas si intrarile potentatoare ale trompetei lui Guy Bettini. Cand il vezi pe Simmons si lipsa lui de complexe pe scena iti faci un film din care poti afla de ce jazz-ul nu s-a putut naste in Europa. Indefintiul american, poate acel american nightmare! O stie pe a lui si o spune, daca il ajuta cineva cu atat mai bine! Portia de reverenta ne-a fost servita in aceasta seara. Binedispozitia lui Sonny a fost contagioasa. Inca un rand de schnapps!
DRAKE / CRISPELL
Unul din highlight-urile acestei editii. Nu a fost jazz, nu a fost muzica contemporana, nici nu conteaza foarte mult ce a fost. Marilynn cu o formatie academica clasica antrenata in proiectele lui Anthony Braxton de improvizatie colectiva, Hamid nubian a carui versatilitate si precizie ma uimeste de fiecare data cand il vad si aud. Parca improvizau ad-hoc de pe o partitura comuna. Aceasta neexistind, sau poate doar in mintile obosite ale auditoriumului:) A fost o simbioza perfecta intre pian si tobe. Hamid transpira prin toti porii senzualitate muzicala si in acelasi timp e de o exactitate felina uimitoare. Pare a cumula in el toate atuurile ritmului universal, e una cu Mama Respiratiei Aritmice de zici ca a supt din ritmicitatea timpului de o vesnicie.
Se urmaresc armoniile, se intalnesc, se despart, isi dau reintalnire peste cateva momente pentru a face revederea plenara. M-au transpus efectiv.
BOOM BOX
Totul dintr-o bucata, fara pauze precum Toba de Tinichea a lui Gunter Grass. Alti protagonisti, alta factura, free pur cu intromisiuni de ale lui Borgmann in Coltrane, cu un contrabas impecabil al lui Akira Ando si un ritm ceas tinut de Willi Kellers. Inceputul mi-a dat cativa fiori, maniera lui Thomas Borgmann tinandu-ma legat de ceea ce auzisem uneroi mai devreme la Tobias Delius, dar m-a dus intr-un trip de cu totul alta factura. Foarte sudati, un bloc compact, nu degeaba proiectul numindu-se inspirat Boom Box. Ciudat mi-a adus aminte pe alocuri de Peter Brotzmann si energia debordanta a acestuia. Intreaga axa germano-japoneza de o vitalitate extrema. Kamikaze-Luftwaffe!
Hai si de partea aliatilor, continuind in acelasi mod stupid:)
EVAN PARKER TRANSATLANTIC QUINTET
Preeea mult Hans, prea mult!:) Avem nevoie de un debuseu. Nu aveam cum sa ma duc din cort si sa ii ratez. Si iata o surpriza mare pntru mine, tanarul NATHANIEL FACEY la alto sax. Involuntar mi-a sunat ca si Charlie Parker. Whooaaa! Bun de tot, virtuoz si tin sa mentionez si de data asta rolul de pedagog pe care Evan Parker si-l asuma de cativa ani bun pe scena sunetului improvizat! Alaturi de el, ca si pedagog trebuie sa il amintesc neaparat si pe Peter Brotzmann, Cresc generatii de mari artistii de sub mantaua celor doi.
Hamid a fost magistral, Juini Booth una din perlele rare ale contrabasului new-yorkez execveland in acordurile si temele grave, Christoph Tewes la trombon de nerecunoscut de bun, iar Evan e EVAN!
Fata de anul trecut, unde acelasi proiect dar cu alti protagonisti (si nu erau de ici de colea, Roscoe, Joelle) de data asta Transatlaticul a avut pe langa vant din pupa si o gramada de carbuni bine incinsi.
Ora 02:30
Ultima reprezentatie a noptii, comboul austriac BROKEN.HEART.COLLECTOR. Debuseu, eliberator. S-au scos primele randuri de scaune, party, nebunie pe campie in noapte, da-i bataie D.D., baga material Maja, atentie la fragila Susanna. Mi s-au terminat bateriile, la propriu nu am mai putut filma.
Povesti si bauturi cu Juini Booth pana pe la 6 dimineata, hai sa ne odihnim putin ochii ca e duminica si trebuie sa mergem la biserica. Amin!
Duminica la “matinee” in biserica dupa cateva cafele cu Tony de la Instant Jazz si Marek Winiarwski de la Not Two Records.
Primul, un duo britanic: Tony Marsh drums Alexander Hawkins church organ. Inceputul nu m-a trezit, abia dupa cateva zeci de minute mi-am dat seama ca ceva imi gadila straniu urechea dreapta. O nota continuua de-a lui Alexander Hawkins urmata de niste traznete free de ale legendei percutiei engleze, Tony Marsh. Am intrat in fil, intr-un film free 110%. Sonoritatile improvizate pe church organ au devenit dint-o data calde, inmuiate de ritmul intretinut al percutie. Un melanj frumos si original, promit sa merg in fiecare duminica la biserica daca mai faceti asa ceva. Grav, maiestuos, intreruperi jucause, space is the UK-place this time:)
Solo clarinet Xavier Charles, al doilea matineu al ultimei zile. Nu a intrat, un imn de la un cap la altul, cu trambitari inalte si spovedanii abia auzite, parca citeam “Un om sfarsit” al lui Pappini. Exceptionala tehnica lui Xavier Charles, respiratia continua si mostenirea spirituala care o poseda.
Seara la JazzGalerie
Primul trio: Marco Eneidi, Juini Booth si Hamid Drake. Sectia ritmica a tras de Marco efectiv, nu am simtit saxofonul conectat la tobe si contrabas. Parca fara suflu, timid, negasindu-si frazarea. Cu greu si-a dat drumul, Hamid si Juini l-au ajutat enorm si pana la urma s-au dat pe brazda. Franturi de free ale anilor ’60 dar fara aplombul si incrancenarea acelor ani. Un concert care se descopera pe masura ce se consuma.
Proiectul Great Waitress al Magdei Mayas. Alaturi de ea MONIKA BROOKS accordion si LAURA ALTMAN clarinet. Cred ca am auzit soundtrackul cel mai bun ever made facut pentru westernurile lui Sergio Leone. Un pian peparat, un acordeon la care se produceau sunete in orice al mod decat in cel clasic, un clarinet de la care se folosea jumatatea de sus cateodata, alteori palnia, o atmosfera in care puteam adulmeca colbul ridicat de copitele cailor din preerie. Magic.
Pana aici am scris in cateva ore, am facut o pauza de o zi, in care m-am uitat toata ziua la inregistrarea ce am facut-o si despre care inca imi e foarte greu sa scriu. Joelle Leandre, caci ea a urmat in festival. E un an aniversar in jazzul european, Peter Brotzmann a implinit 70 de ani, Joelle in 12 septembrie face 60.
Un penultim concert in cadrul acestei editii al Konfrontationen care te lasa mut, iti atrofieaza toate legaturile sociale si te transpune prin alte universuri. Esti tu, sunetul si povestea. Restul e de nepovestit.
Structurata in trei parti, prima solo de vreo 35 de minute, a doua in duo cu Marilynn Crispell si ultima impreuna cu Isabelle Duthoit si Els Vandeweyer, pentru mine a fost reprezentatia acestei editii. Uitati-va la selectia video si completati voi campul de comentarii referitor la ea. Eu sunt incapabil.
Scrambbled Eggs impreuna cu Xavier Charles au incheiat aceasta editie. Si au facut-o cu dans, au impins inchiderea spre orele 2 ale diminetii. Mai aproape de The EX decat ZU cu un Xavier Charles la clarinet ce s-a lansat in picaje sonore ce frizau apoplexia unei zone georgrafice despre care auzi doar in jurnalele de stiri. Tonic, buna dispozitie si eliberator.
Cam asta a fost – Konfrontationen 2011, Nickelsdorf, editia 32.
2 Comments
Comments are closed.