Două evenimente, unul surpriză, celălalt îndelung aşteptat, un singur protagonist, în cea mai bună, poate, combinaţie posibilă la această oră în lumea jazzului contemporan: Peter Brötzmann Septet la Oradea, Vineri seara şi Peter Brötzmann Chicago Tentet + 1, Sâmbătă seara, în Budapesta. E dificil de cuantificat în cuvinte spectrul sonor în care am fost introduşi în cele două seri însă încercarea merită făcută.
Vineri seara în jurul orelor 22, sala culticului club Moszkva Caffe era deja asaltată de un public oarecum nesperat, după doar cîteva zile de promovare exclusivă prin internet şi viu grai, public doritor, se pare, de un eveniment incomod, marca Muzica de Vest. Septetul condus de Peter Brötzmann a fost adus printr-un tur de forţă de la aeroportul din Budapesta direct la locul faptei, instrumentiştii s-au adaptat extrem de rapid contextului şi în scurt timp s-a produs o avalanşă sonoră care ne-a pus jos, la propriu şi am început să asimilăm tonalităţile laborioase efectuate de un grup aflat în plină vervă creativă.
Aranjamentul sonor a fost oarecum clasic, terifiantul baterist Paal Nilsen-Love, contrabasistul Kent Kessler şi măreţul tubist Per Åke Holmlander s-au plasat pe linia din spate, partea stângă a fost ocupată de feericele tromboane mînuite măiastru de elegantul Johannes Bauer şi pedantul Jeb Bishop iar partea dreaptă şi centrală a fost apanajul sobrului saxofonist Ken Vandermark şi maestrului de ceremonii Broetzmann. După o primă parte în care s-a evoluat colectiv, s-a improvizat în buna tradiţie a free-jazzului, cu un Peter Brötzmannversatil, trecînd de la saxofon tenor la interesantul tarogato, alternînd pasaje extrem de dinamice cu căderi în plin ezoterism susţinute de un clarinet cum n-am mai auzit vreodată live.
Ken Vandermark, prin solourile doar la saxofon tenor, a fost sufletul american al serii, iar cei care au colorat sonor textura muzicală au fost fără îndoială, cei doi trombonişti, Johannes Bauer şi Jeb Bishop care s-au completat reciproc într-o manieră caldă, prietenoasă şi totuşi diferită. Trebuie să remarc şi solo-ul de tobe susţinut de Paal, executat cu forţă şi imaginaţie, pur şi simplu tăindu-ţi răsuflarea.
Partea de final a fost apoteotică, un crescendo punctat, curios lucru, metronomic, de basul mînuit de Kent Kessler, în antiteză cu pachetele de suflători care au încheiat un concert după care s-a lăsat o linişte absolut nefirească.
S-a cîntat acustic, cu excepţia contrabasului amplificat, sunetul a fost frust, primar, ancestral, curat. Muzical, concertul a fost impecabil, nici nu putea fi altfel, la o adică, numele prezente vineri seară la Oradea, se confundă cu însăşi istoria jazzului.
După o asemenea noapte, evident că nu se putea dormi aşa că am purces spre Budapesta, împreună cu George, ca nişte veritabili groupie, şi personal, am considerat o şansă faptul că trebuia să ducem grupul în siguranţă pentru a susţine ultimul concert din turneu pe vaporul A38 ancorat etern pe Dunărea budapestană.
Muzical, reprezentaţia de pe vapor a fost, în esenţă, total diferită, grupul s-a completat pînă la maxim + 1, a căpătat culoare prin persoana legendarului Joe McPhee, s-a mai adăugat un element de dinamică fină prin impozantul baterist Michael Zerang, fundaluri electronice furnizate de imberbul violoncelist Fred Lonberg-Holm şi am avut parte şi de saxofon bariton mînuit de Mats Gustafsson.
A fost un concert colectiv, cu destul de scurte dar intense intervenţii solistice, dinamica a fost covîrşitoare iar filonul american a impregnat undele sonore iremediabil. Joe McPhee a evoluat doar la pocket trumpet, într-o manieră reţinută, însă plină de patos şi feeling fiind, împreună cu Zerang, elementele ce atenuau impetuozitatea uneori agresivă a instrumentiştilor nordici, luînd naştere un creuzet creator care în final efectiv a explodat sonor. S-a cîntat într-un tempo susţinut, astfel că, la sfîrşit, deja eram epuizat, împreună cu un public la fel de încîntat şi el de evenimente incomode.
Comparînd cele două concerte la care am asistat, urmărind înregistrări din concertele anterioare, am remarcat cu uşurinţă ca faptul pentru care sînt atît de mari aceşti artişti e pentru că fiecare seară cu ei e altceva, sînt capabili să se reinventeze la nesfîrşit, reuşind să fie într-un act creativ continuu, integrat pur şi simplu în viaţa lor, de aceea părînd, poate, totul atît de firesc şi onest.
PS. Fotografiile din concertul orădean ne-au fost puse la dispoziţie de Teodora Vlaicu căreia nu putem decît să-i mulţumim si pe această cale.