Doar despre muzici si sunete cu Mircea Streit, organizatorul singurului festival din Romania de muzica creativa, Jazz and More Sibiu.
De 11 ani, pe scena muzicii „impro” austriece, cortina se ridica intotdeauna in St. Johann in Tirol, in luna martie (anul acesta intre 11 si 13 martie). Un orasel mic de munte, asezat intr-o vale a Alpilor, unde pirtiile de schi pornesc aproape din usa salii “Alte Gerberei” unde se tin concertele festivalului.
artacts, care a intrat cu editia din acest an in cel de al doilea deceniu, este, alaturi de Konfrontationen, music unlimited sau Kaleidophone, unul din cele mai representative festivaluri din Austria – cel putin in ceea ce priveste muzica creativa, improvizatia libera, jazz, muzica electronica, sau experimentala, genuri situate mereu in avangarda muzicii.
Prima seara a festivalului a inceput, in forta, cu sonoritatile free jazz ale quartetului Inner Ear. Omul care a insistat cel mai mult la infiintarea acestui grup este Ken Vandermark, cu toate ca el nici macar nu este membru al grupului. Cei patru (Mikolaj Trzaska– saxofon, clarinet bas, Steve Swell-trombon, Per-Åke Holmlander-tuba, Tim Daisy-baterie) s-au intilnit prima data in 2008 cu ocazia turneului orchestrei Resonance condusa de Vandermark. Ca urmare a successului acestei formatii cei patru se hotarasc sa continue activitatea in quartet. Muzica grupului se bazeaza pe traditia freejazzului, unde se intersecteaza elementele regionale divergente ale muzicienilor (polono-americano-suedeze), cit si influente din muzica contemporana. Muzicienii, tehnicieni desavarsiti, exploateaza instrumentul la maxim, obtinind sonoritati inedite. Ai impresia ca formatia, care este de fapt total acustica, utilizeaza surse digitale de producere a sunetelor.
A urmat un recital a doi muzicieni pe care de mult timp imi doresc sa-i vad pe aceeeasi scena: Joëlle Léandre + Wilbert de Joode. Ei doi sint, poate, cei mai „solicitati” basisti ai scenei muzicii contemporane si „impro” europene, fiecare facind parte din numeroase proiecte, sau formatii. Ambii sint maestri atit ai tehnicii pizzicato cit si a arcusului. Programul lor a fost cameral, sensibil si violent, melodios si agresiv, completindu-se reciproc in solouri. Superb!
Cum era si firesc, seara s-a incheiat tot in forta cu un soi de punk/freejazz al trioului francez din Toulouse Cannibales & Vahinés (Marc Demereau – saxofoane, electronice; Nicolas Lafourest – ghitara; Fabien Duscombs – baterie) carora li s-a alaturat ex-solistul grupului The Ex, G.W. Sok. Numele trupei este preluat dupa titlul eseului Hula Hula Pilou Pilou, Cannibales et Vahinés (Canibali şi frumuseţi exotice) al antropologului Roger Boulay, eseu care sta de fapt la baza conceptului muzical al grupului. Se lucreaza cu stereotipuri ritmice si clisee armonice. Ascultatorul este ademenit cu melodii atragatoare, pentru ca dintr-o data sa izbucneasca intro explozie de sunete. Muzica este un amestec energetic de jazz, folclor etiopian, free jazz si improvizatie, rock, postrock si experiment si, o pofta imensa de a cinta. Au fost comparati cu Gato Barbieri si inevitabil, datorita vocii lui Sok, cu The Ex, dar parerea mea este ca ei au reusit sa-si creeze propria lor lume muzicala.
Pentru deschiderea celei de a doua seri a fost aleasa prezentarea in prima auditie a compozitiei „In der Mitte des Augenblicks – eine Zwischenlösung” a duoului Club Konzertierender Klangkünstler compus din doi veterani ai muzicii electronice si experimentale din Austria. Este vorba de Werner Raditsching si Gerhard Laber. Raditsching lucreaza de peste 30 ani cu cei mai importanti protagonisti ai muzicii contemporane experimentale. A creat mai multe instrumente electronice, precum electropolycord, instrumentul pe care a cintat in aceasta seara. Lucrarea prezentata, care s-ar traduce „In timpul unei clipe – o solutie temporara”, este predominata de un sunet/zgomot continuu care creaza celor doi performeri cadrul pentru interventiile lor variate, intr-un proces interactiv. La baza conceptului muzical sta de fapt o teorie psihanalist-filosofica. Se considera ca perioada unei clipe este timpul efectiv de luare a deciziilor. Astfel, in timpul unei clipe ascultatorul percepe cimpuri acustice tensionate, pe care le aude secvential si, care se fixeaza in cap, ca amintire a unei perceptii persistente, ca si cind pentru un moment timpul ar sta pe loc. Pentru aceasta ei au folosit un intreg arsenal electronic si de obiecte de percutie mai putin conventionale. O experienta interesanta, dar, pentru ca muzica a fost minimalista, mie personal mi s-a parut putin cam prea lung.
Urmatoarea formatie Pasolenha (Paul Lovens – baterie, Sofia Jernberg – vocal, Lene Grenager – violoncel si Hans Falb – turntables), din nou componenta internationala. Este o formatie care s-a format special pentru acest festival. Din pacate celista Lene Grenager a absentat pe motiv de boala si a fost, in ultimul moment, inlocuita cu alta celista si anume Audrey Chen. Muzica: free improvisation. Chen, cu toate ca a fost solutia de rezerva, s-a impus inca de la inceput si a controlat intreaga scena cu vocea, violoncelul, arcusul si obiectele pe care le baga printre corzi. Ceilalti muzicieni au ramas, din pacate, prea in umbra. N-a fost rau; sper totusi ca vom avea ocazia cindva sa vedem (ascultam) si varianta cu Lena.
A urmat un performance foarte noisy: F.M. Einheit & Massimo Pupillo (FM Einheit – extended percussion, electronics, Massimo Pupillo – e-bass, electronics). Dupa o prima intilnire a celor doi in bandul experi/metal „Black Engine” si o aparitiea lui F.M. Einheit impreuna cu „Zu” in St Petersburg, s-a nascut ideea unui avavantgarde-duo: bas electric + percutie industriala. Ca percutionist al grupului german Einstürzende Neubauten, F.M. Einheit a contribuit mai bine de un deceniu jumate la soundul formatiei. In acest timp el a experimentat pe scena obtinerea unor sunete industriale, folosindu-se de tot felul de scule, inclusiv masina de gaurit, chiar instalatii pirotehnice. Obiectul principal al performance-ului sau a fost foarte des demolarea pe scena a unor constructii. Basistul Massimo Pupillo, se numara printre cei mai reprezentativi muzicieni ai acenei de avangarda si free music ai ultimelor doua decenii. Este membru al grupului italian Zu si este adesea invitat sa se alature unor muzicieni precum Mats Gustafsson, Peter Brötzmann, sau Ken Vandermark, sau formatii ca The Melvins sau Faith No More. Cei doi au realizat un adevarat show. Pupillo a realizat linia melodica a performance-ului in timp ce F.M. a impus ritmul realizat cu o masina de gaurit si cu un ciocan cu care a maltratat un arc imens atirnat in mijlocul scenei. In finalul show-ului el a demolat cu ciocanul un perete din caramizi pe care le-a tocat marunt. Intensitatea zgomotului si imaginea demolarii a ajuns la un moment dat intr-un punct aproape insuportabil. Totul se petrecea la citeva ore dupa tragiedia din Japonia. A fost impresionant. La sfirsit toata scena era numai ruine. Muzicienii si cei care stateam in primele rinduri eram plini de moloz.
Ultimul concert al serii, al trioului Uitti/Braida/De Joode (Frances-Marie Uitti – violoncel, Alberto Braida – piano, Wilbert De Joode – contrabas) a reprezentat, cel putin pentru mine personal, revelatia festivalului. Ca mare amator de muzica de camera improvizata, am asteptat cu nerabdare concertul acestui ansamblul care, s-a format special pentru acest festival. Imi doream de mult sa o ascult live pe Frances-Marie Uitti, aceasta Grande Dame a avantgardei, care, cred eu, si-a gasit in acest trio, partenerii cei mai potriviti. Dupa multi ani de experimente ea a dezvoltat o tehnica speciala de a cinta la violoncel cu doua arcusuri, pe care le tine in mina dreapta. Unul ataca corzile deasupra, celalalt dedesubt, reusind, astfel, sa produca sunete polifonice. A devenit astfel una din cele mai apreciate violonceliste. Multi compozitori au scris special pentru ea, precum Giancinto Scelsi sau Louis Andriessen. Pianistul Alberto Braida este unul din pionerii free music din Italia. Apare, in festivaluri internationale importante sau concerte, alaturi de foarte multi muzicieni cum ar fi Liz Albee, John Butcher, John Edwards, Koch Hans, Peter Kowald, Paul Lovens, Paul Lytton, Wadada Leo Smith. Din 2005 Braida incepe o colaborare intensa cu genialul contrabasist Wilbert de Joode. Colaborarea celor doi, documentata de CD-ul Reg Erg, este plina de lirism si poezie, pe de parte, dar si brazdata de puternice interventii instrumentale, pe de alta parte. Cei doi au extins aceasta colaborare si au cooptat-o in acest trio pe Frances-Marie. Recitalul celor trei a fost produsul unor muzicieni perfecti, care s-au completat tot timpul creind adevarate perle de instant composing. Magnific!
Ultima seara a deschis-o Franz Hautzinger cu formatia sa Poet Congress (Franz Hautzinger – quartertone trumpet, Manon Liu Winter – prepared piano, Isabelle Duthoit – clarinet, voce, Steve Gander – voce, poetry, Christian Reiner – voce, poetry, Burkhard Stangl – e-guitar). Ansamblul s-a format in 2009, dar cu aceasta ocazie apare prima data intr-un festival. Stilistic, grupul abordeaza muzica punk pe care o mixeaza cu elemente de muzica contemporana, muzica abstracta sau muzica improvizata, cu poezie, texte satirice sau elemente de muzica populara intr-un context interactiv. Muzicienii, reprezentanti de elita ai genului impro music, creeaza improvizatii colective si cadrul sonor necesar “povestitorilor”. A fost un exemplu perfect de imbinare a muzicii cu poezia.
Urmatoarea formatie, un duo, Trylobit (Piotr Zabrodzki – pian, ghitara + Artur Lawrenz – baterie) a venit din Polonia. Trilobitele sint o specie, disparuta, de arthropode care a trait in marile de acum 521 milioane de ani. Din pacate nu am inteles care ar fi legatura cu cei doi muzicieni, sau cu muzica lor. Muzicienii, foarte tineri de altfel, au cintat cu o placere si un entuziasm extraordinar. Tehnic destul de buni, dar muzica putin cam necoapta, fara concept. Sint sigur ca daca lucreaza cu un mentor bun vom mai auzi de ei.
Festivalul s-a incheiat apoteotic cu recitalul trioului Lake/Weber/Ulrich (Oliver Lake – alto saxophone, Christian Weber – contrabas, Dieter Ulrich – baterie). Saxofonistul american Oliver Lake, aproape ca nu mai are nevoie de prezentare. Este una din figurile celebre ale jazzului American. Nascut in ’42 in Arkansas, creste si se formeaza in New Orleans de unde vine la New York in 1975 si unde, impreuna cu colegii sai din St. Louis, Julius Hemphill, David Murray si Hamiet Bluiett infiinteaza formatia World Saxophone Quartet, una dintre cele mai influente ansambluri din istoria jazz-ului. In 2007 a cintat intr-un club din Zürich unde i-a intilnit pe cei doi elvetieni Christian Weber si Dieter Ulrich. Acestia doi sint poate cea mai perfecta sectie ritmica pe care eu am vazut-o/ascultat-o in ultimii ani. Un adevarat ceas, un „ceas elvetian”. Suportul lor ritmic i-a usurat foarte mult munca lui Lake care s-a lansat in solouri memorabile. Muzica interpretata de cei trei a aparut cu putin timp in urma pe CDul „For A Little Dancin’”. Un recital de inalta tinuta, potrivit pentru finalul unui festival care si-a cistigat prestigiul tocmai datorita calitatii muzicii prezentate.
Multumim Mircea!