A trecut o săptămână de la concertul The Thing ce a avut loc la Sala Filarmonicii din Oradea, sper că nu s-au răcit de tot amintirile. Cum cei de la MdV care au organizat toată afacerea preferă să nu zică tot ei de reușită (recenzia muzicală, măcar), încerc eu.
Bănuiala mea este că, după atâtea participări la festivalele de la Saalfelden sau Nickelsdorf, au dorit să împărtășească o mică parte din așa ceva și acasă. Restul a fost oricum declarat de la bun început: alternativă muzicală, ruptură de tradițional – la numai al doilea concert reușit, prin idei bune și alegerea și mai bună a unei trupe care poate face diferența și poate să promoveze mesajul. Concertul a fost înglobat în a XII-a ediție ”Jazz de Crăciun”, concerte la care, în anii trecuți, ca să parafrazez ce mi-a zis Ciprian, ”se lăsa cu oficiali și sentimente festive, iar muzica trebuia să fie în ton cu asta”.
Eu m-am bucurat că, la capătul unui an în care am ascultat mai multă muzică modernă decât oricând, am ajuns să asist la un concert de free jazz, autentic expresionist. M-am entuziasmat când am aflat că aveau să concerteze The Thing – în formula originală de trio, important detaliu dacă ne gândim la combinațiile posibile și nu rareori întâmplătoare în această sferă. Mi-a surâs provocarea, m-am transformat într-un călător care s-a făcut dispărut de acasă pentru o jumătate de zi, care la două noaptea bântuia pe străzi goale într-un alt oraș și aștepta trenul cu care să fugă înapoi încât să nu-și dea nimeni seama că a lipsit și, după acele câteva ore de plăceri, să-și reia activitățile banale și stresante.
Partea de concert nu și-a avut nici ea simplele emoții. Categoric un gen diferit de experiență. Mult contradictoriu în setting pentru ca, într-o sală de muzică mică, potrivită unor momente intime, de muzică de cameră eventual, să vină trei vlăjgani nordici (aici a fost la modă să se spună cât de surprinzător de vulcanici sunt ei, pentru muzicieni de această proveniență), să-i împrumute acustica (de care au fost profund impresionați), să o ”dezacordeze”, să cânte savuros și să facă spectacol. Porniri muzicale radicale care în urmă cu un secol generau controverse sunt acum etichetate sub forma unor happenings care nu-l pot asigura pe ascultător de nimic. Eu unul m-am simțit ușor euforic.
Seara a fost prezentată în două părți, dar prima, prin durată și caracter, a fost mai mult o deschidere, faină pe deasupra, produsă de Mihai Iordache și Sorin Romanescu aka ”Three’s a Crowd”. Publicul i-a ales să vină să cânte; Iordache a votat pentru Edi Neumann, să fie gentleman. Îi zisei lui George cu câteva săptămâni înainte de concert că Liviu Butoi ar fi fost artistul cel mai potrivit pe latura de free-jazz, deși, în același timp, mai periculos în a întâmpina un concert și-așa încărcat.
Cei doi artiști s-au gândit însă bine ce să propună, cum să completeze, fiind mai creativi decât de obicei – experimentând, în fond – luând puțin din stilul de jazz galant și vivace prezentat, par example, la Tete-a-Tete în București și plusând. Funk, abstract, ambient. Replici, evadări, iar la capăt din nou un dialog consonant. Pauze ingenioase de percuție – tamburină, shakes, și alte ”jucării”, lovituri în instrument. Iordache cu mișcările sale ciudate, zăbunind instrumentul, venind cu sax-bași sonori, agitându-se până îi cădeau ochelarii de pe nas, Romanescu puțin mai îngândurat, atras de distorsiuni și secvențe de ostinato preînregistrate, pentru o ambianță foarte inspirată. Trei cântece ”despre câte ceva din viață” și un improv la Dissipatin’.
“Țineți-vă bine pentru ce urmează” își zorea cineva prietenii. Pe scenă urcau Paal Nilssen-Love, capabil să schimbe pulsul tuturor, saxofonistul rogue cu ochi de demon Mats Gustafsson și un sonat căruia i s-a permis să se atingă de contrabas, Ingebrigt Haker Flaten.
Cum ar putea suna un concert de free jazz, din cadrul unui turneu numit ”Fuck This, Fuck That!”, în care ei, vorba lui Mats, ”cântă încercând să descopere motivul pentru care cântă” un program plin de ”misunderstandings”? Plin de energie // anarhic // direct // revigorant // catarhic // dement … Pe mine m-a atras nu ceea ce era previzibil (libertatea, babilonia, nebunescul), ci acea jumătate de măsură scumpă: efecte.
Intensitate. Șoc. Pasaje de complexitatea obținerii unui zgomot pur comprimate iute într-un frison rigid de cinele. Paal lovea, cresta, tocea un set de percuție simplu și cât mai sec. Degetațiile lui Flaten erau implauzibile, întortocheate, smulgea corzile, dădea palme instrumentului, glisa, aiura. Mats în comparație avea ceva zvelt. Se mișca pe jumătate de scenă, în pași de dans sau asemenea unui spadasin care atacă, împunge și se retrage de nenumărate ori. Atingea acutele ori dându-și capul pe spate și ridicându-și dintr-un schwung saxofonul deasupra, ori chircindu-se până aproape de podea, într-un moment de răget terifiant. Am remarcat o tendință pentru citate muzicale, opriri interesante (bop, MF Doom sau free jazz de acum 40 de ani) în interiorul unui flux liber. Dar nu în orice fel; unul se calma și șuiera melodia preferată, ceilalți doi continuau disparat.
Nu cred că The Thing au excelat dincolo de primul epic al serii, ceva de peste 30 de minute care le-a însumat pe toate descrise mai sus. Poate doar următoarea piesă, mai comfortabilă, lentă și ”mai umană” (cum am citit undeva). A treia a fost deja prea fragmentată, deteriorându-mi impresia bună a unei muzici ce nu se poate epuiza, a unei sesiuni creative dintr-o bucată – însă, în lăcașul Filarmonicii, e ca și cum, subliminal, radicalii noștri au conturat un concert în trei părți, cu o alternanță tradițională de mișcări și senzații. Furioso – doloroso – strepitoso.
9 Comments
Comments are closed.