Greu cu festivalurile astea! In special dupa ce crezi ca ai revenit acasa si te dai cu curu’ de pamant si incerci sa impaci si capra si varza si sa iti pui gandurile in mersul lor firesc, sic:). Cand pui filmarile, cand scrii cum o fo’?
Mai ales in ceea ce priveste un festival ca cel de la Wels. Greu de bagat in vreun sertar, un festival unic in lume in ceea ce priveste artistii prezenti. Poate cel mai longeviv festival de avangarda. Din Europa cu siguranta! Americanii o cam ignora ( mai putin scena din New York ) si isi gasesc terenul propice in Europa pentru asemena manifestari, Asia e in continuare un creuzet extrem de fragmentat ( exceptie facand Japonia si Coreea de Sud ), Africa e inca exotica, Australia prea departe si se aude mono (multi dintre artistii sai gasind teren propice manifestarii mai ales pe scena berlineza), iar Anglia populara e inca impanzita de zeci si sute de festivaluri de Dixieland.
Dar sa revenim la duchampii nostri. Drum cu doua opriri, una la Budapesta si alta in Viena pentru a ridica prieteni si a ne aduna la Wels ca un bloc bine inchegat, ajungem acolo in jurul orei 17, vinerea, prima zi de festival. Cazare, mancare, un weiss bier, gata incepe festivalul in squad-ul din Macelaria veche (Alter Schl8hof). Decor super fain, realizat de artistul Martin Dickinger, acustica impecabila, sala plina.
Prima zi, vineri, 5 noiembrie
Marikei Hughes, solo violoncel, i-a revenit onoarea de a deschide festivalul. Cu proiectul “Afterlife radio music”, compozitii de ale lui Trevor Dunn, Shahzad Ismaily, Eyvind Kang, Nasheet Waits, ne-a bagat intr-un basm new-yorkez al Central Park-ului dintr-o zi de toamna frumoasa. A crosetat frumos pe niste niste paterne ritmice electronice intr-o maniera clasica a secolului XX, aducandu-mi aminte pe alocuri de lucrari de ale lui Hindemith.
Isabelle Duthoit & Luc Ex & Johannes Bauer au oferit reprezentatia serii. Muzica de camera extrema cu trei personaje din filme complet diferite. Vocea umana folosita ca si instrument ma face sa cred in continuare ca este cel mai complet accesoriu in arta sunetului. Iar Isabelle mi-a confirmat acest lucru inca o data. Dialogurile cu trombonul lui Johannes Bauer, prezenta scenica a acestuia din urma si grimasele lui mi-au confirmat ca a inceput Wels-ul. Iar Luc Ex a asigurat o intreaga textura pe care Isabelle si Johannes s-au simtit extraordinar. Inaltand castele de nisip sonore, Luc era cu excavatorul, poetica actului sexual dintre un trombon si un scancet uman a amplificat senzatia unei editii bune a festivalului.
Proiectul mamut al lui Moe! Staiano – moekestra! –the End of an Error. Pe Moe il stiam mai ales din bandul Sleepytime Gorilla Museum, Rock in Opposition, nu ii stiam si partea de conducting. O surpriza de proportii: decoconstructia sunetului extrem de atent controlata, daca nu stiam ca la unul din seturile de percutii e weasel Walter mai ca nu-l bagam in seama. Proiectul lui Moe!, de altfel, in maniera dirijorala a lui John Zorn si Butch Morris, graphically speaking! Un tip extrem de timid in afara scenei, cu spatele la public pe durata intregului recital, Moe si-a tinut cei 16 executanti in frau cu o mana de fier. Gata cu eroarea, sistemul cartezian e numai al meu, sunteti niste simple executanti, nimic nu mai este posibil. Sunetul a fost disecat pana la primii trei repetitivi ai Do-ului din destinul lui Beethoven.
Ultimul concert al zilei: Flugfeld. Microfoane si efecte direct pe corzile vocale, throatmusic de la Helge Hinteregger. S-au scos scaunele din partea de jos a salii, lumea avea nevoie de debuseu. Mult noise, totusi ritmat, putin cam obositor pentru mine. Nu mi-au zis mare lucru, am urcat sa beau niste beri. Pana pe la 5 dimineata.
A doua zi, sambata, 6 noiembrie
Doua matinee de mare angajament, in locatii superbe: No Sugar si Dunmall-Edwards-Corsano.
No Sugar continua linia inceputa cu o seara inainte de Isabelle Duthoit, in sensul vocii folosita ca instrument. De data asta cu Audrey Chen. Alaturi de un contrabass perfect al lui George Cremaschi si o maniera impecabila de suflat a lui Liz Albee. Prestatia lui Liz mi-a adus aminte de Axel Dorner si de minimalismul acestuia. Voi stiati ca dialectul personal al lui Audrey Chen seamana izbitor de mult cu sonetele lui Shakespeare in engleza veche a secolului XVI? Da, Marika Hughes, stia; tacticos si-a scos andrelele si s-a pus pe tricotat.
Dunmall-Edwards-Corsano, unul din highlighturile personale ale festivalului. Schimbam rapid locatia pentru portia de free jazz englez. Nu m-a dezamgit deloc. Nu ii vazusem niciodata live, abia asteptam momentul. British free-jazz cu pasaje clasice de bebop si cu un drummer (Chris Corsano) ce acopera spectrul ritmic impovizatoric intr-un mod extrem de personal si in acelasi timp plenar. Iar contrabasul lui John Edwards a sunat intr-un mare mare fel. Cimpoiul lui Dunmall? Free, of course 🙂
Gata cu portia de jazz pe ziua de azi. Seara venea repede.
Les sons du nuage, proiectul ce ii include pe David Stackenas – guitar, Sofia Jernberg – voc, Xavier Charles – clarinet. Nu mi-am pus niciodata intrebarea daca norii atunci cand se freaca intre ei produc ceva efervescente. Si-au pus-o ei si mi-a fost de ajuns. Ca o paranteza, challenge-ul acestei editii mi s-a parut a fi folosirea vocii umane feminine ca instrument in cele mai imposibile moduri cu putinta. Pe Sofia Jernberg o vazusem in vara la Nickelsdorf Konfrontationen, nu m-a impresionat. Nici de data asta nu a reusit si nu imi dau seama de ce. Pe Xavier Charles il stiam de pe discuri si ii stiam capacitatile, insa in proiectul asta nu mi-a zis nimic. E posibil sa fi fost si starea de saturatie.
Mycale, cele patru dive ale lui Zorn cu “Book of Angels” , a capella de la cap la coada. Nimic in plus fata de prestatia de pe disc, doar prezenta scenica misto. fetele sunt frumoase, armoniile surprinzatoare, costumele potrivite, vreme de un “crazy shit” cu Jerome Noetinger.
Hai cu alea grele din seara asta, Wawo!
Radian, cel mai nemtesc proiect austriac care a existat ever, matematic impecabil, dezvoltari progresive raveliene, Martin Brandlmayr extrem de exact, iar electric bassul lui John Norman asigura si sustinea linia dezvoltarii unui sunet curat si bine tinut in frau. Un Tortoise nemtesc daca vreti, mi-a oferit doza de precizie si exactitate din seara asta. Sincope atent lucrate, nimic in plus fata de discul “Chimeric” dar o placere sa il vezi si auzi live. Emotia serii!:)
Scarnella cu Nels Cline – guitar, Carla Bozulich si Chris Corsano la tobe. Cumva previzibil si asta nu e de bine in ceea ce priveste pe Nels Cline si Carla Bozulich, sau mai bine zis manierist ?! Hmmm, atitudine punk a Carlei a la Pj Harvey, un Nels Cline care suna de pe un disc pe altul incredibil de bine, dar care m-a dezamagit in aceasta seara. Chris Corsano insa s-a tinut bine de tot,poate si fiindca asteptarile in ceea ce il priveste imi erau destul de mari. Carla a fost impunatoare, dar in acelasi timp si cumva prizoniera a soundului, iar Nels, Nels, where are you?!
Si ultima reprezentatie a serii: QUOK. Ava Mendoza – guitar, Weasel Walter – drums, Tim Dahl – bass. Debuseu total, free death jazz si show pe scena:). Let’s chope that fuckin’ scene. Si au facut-o, au facut sa vibreze podeaua fostei macelarii de ziceai ca se transeaza vaca sacra indiana, show american 110%, Weasel’s butt e unul normal :), doar betele alea din maini nu ii stau normal iar felul cum bate in incintele alea de numai tobe nu le poti numi il face unul dintre cei mai de urmarit drummeri ai muzicii contemporane. Ava, cu un sunet pe alocuri a la Hendrix si prezenta scenica, a intrat in jocul lui Weasel, iar bassul electric al lui Tim Dahl extrem de precis si aplificat in toata cacofonia generala.
Noaptea se termina la 6! Dimineata incepe pe la 13!
Ziua trei, duminica, 7 noiembrie
Matinee de la orele 14:
Primul: Ava Mendoza & Nels Cline. Buuuune, ca un double espresso. In doua portii. Individuale pentru ca apoi sa se regarseasca pe aceeasi scena. Ava Mendoza cu faze incredibil de frumoase de blues in stilul lui Hendrix prin filtrul propriu, iar despre Nels Cline ( personal cred ca e unul din guitaristii most underrated la ora actuala) numai de bine ca sa zic asa. Iar impreuna pe scena au dialogat frumos.
Al doilea matineu, Carla Bozulich & Massimo Zu & Marika Hughes, mai inchegata prestatia Carlei decat cea din ziua de ieri si mai plina de substanta. Country style uneori, cant sfasietoare, uneori emo, iar textura lui Massimo Pupillo a fost pata de culoare in acest concert.
Ultima seara incepe cum nu se putea mai bine: N.E.W: Steve Noble – drums, John Edwards – double bass, Alex Ward – guitar. British Steel – jazz manner. Bloc de energie free in toata plenipotenta sa. La fel unul din highlighturile personale. Stiam la ce sa ma astept, asteptarile mi-au fost depasite. Nu imi gaseam locul, era greu sa ma tintuiesti undeva, periplu sonor oferit semana cumva cu o ciocnire interstelara intr-o otelarie veche britanica. Ca un roman al lui Dickens pus intr-un film hollywdian in secoul XX. Fain de tot, de am zis ca la urmatoarul concert, indiferent cine o fi o sa zic pas.
Si a fost urmatorul concert: Wolfgang Mitterer – music for checking emails. Am stat 5 minute, mi s-a confirmat ca ar fi trebui sa zic pas de la inceput. Ce e pe disc a fost si live.
Un humus sus in restaurant cu o bere, hai inapoi in sala.
Necunoscuta festivalului, proiectul lui Anthony Pateras cu care stateam in pauze si discutam ci cu Jerome impartind acelasi crazy shit de-al lui Burllau. thymolphthalein
Pentru mine a fost revelatia festivalului. trebuie sa ii amintesc pe toti artistii implicati in acest proiect: natasha anderson – contrabass recorder and electronics, will guthrie – percussion and electronics, jerome noetinger – tape machines and electronics, clayton thomas – double bass and preparations, anthony pateras – prepared piano and analogue synthesizer. Australia mai are si altceva decat canguri. Are thymolphthalein. Extrem de bune compozitii improvizatorice ale lui Anthony Pateras. Nu prea sunt eu fanul interventiile electronice si a scratchurilor, dar ce a facut Jerome ma face sa imi reconsider pozitia referitoare la utilizarea acestor mijloace. Cu un timing perfect si un acut simt al compozitiilor, interventiile lui Jerome au facut sarea si piperul acestui minunat experiment. Will Guthrie impecabil, de Clayton Thomas si incarnarile lui in diferite proiecte si combinatii nu pot sa zic decat ca le face cu o usurinta demna de un improvizator clasic. Mi-ar place sa am inregistrarea audio intreaga a acestui concert.
Inca ceva: Unica prezenta in Europa a acestui proiect, ma simt onorat ca am asistat la ea!
A fost dincolo de nori…
Chapeau bas!
Ultima reprezentatie: chessex-pupillo-corsano. A intrat extrem de greu. Deja m-am obisnuit, stiu la ce sa ma astept cand il vad pe Massimo pe scena. A reinventat cumva o parte din electric bass, dar e si greu de ascultat aceeasi chestie de mai multe ori in decursul unui interval scurt de timp. Antoine Chessex la saxofon s-a auzit greu, cand e Massimo acolo cam anihileaza orice alt sunet. Corsano si-a vazut de treaba, a batut, s-a pliat, s-a contorsionat.
Cam asta a fost a fost Wels-ul pentru mine, Music Unlimited indeed. Thanks WAWO!
well, agree cam cu toate, mai putin xavier charles, care a fost exceptional….da, jurnal de front, foarte inspirat spus, pentru ca am luptat in transee 3 zile si 3 nopti….
da, xavier e exceptional, dar m-a enervat sofja prea tare, nu a fost genul ala de simbioza ca si in cazul Isabelle Duthoit/Johannes Bauer
nu, n-a fost din pacate…dar la nickelsdorf a functionat cu strid, iar in paavo este minunata…s-o vedem in martie in tirol, cu hans si paul lovens ….:)))