Blazzaj @Bunker – Timisoara

Discutabilă sau nu legătură între cele trei evenimente muzicale, însă poți oricum să recunoști că seria de concerte propusă de clubul Bunker luna aceasta are șanse reale să fie una de succes: Blazzaj au cântat ieri, 13 octombrie, pentru prima dată din nou acasă de la Revelion, Kumm urmează să concerteze joia viitoare, iar pe 28 octombrie Marius Pop & The ”M” Theory își vor promova noul album.

Nu m-am pregătit în niciun fel în întâmpinarea primului concert, mai ales fiindcă aflasem neverosimil de târziu și întâmplător despre el – nici măcar cu două ore înainte. Decizia trebuia să fie rapidă: să-mi continui liniștit seara banală sau să mă reped în oraș, pentru prima mea experiență Blazzaj. Am zis prima? Dar așa este! Am auzit de mai mulți ani de Blazzaj, pe doi dintre eroi (Petre Ionuțescu și Horea Crișovan) i-am văzut cu alte ocazii în alte formații, totuși n-am ascultat muzica lor și nu m-am sincronizat cu nicio apariție a lor pe locală, până acum. Scriind la câteva ore după ce s-a terminat concertul, aș putea încerca să interpretez mai profund, să găsesc mai multe conotații și referințe decât probabil că există. Dar versiunea mea cinstită e deocamdată cât se poate de simplă: Blazzaj live se recomandă printr-un concert reușit, dinamic de nu chiar tonic, creativ în locul unei orientări constrângătoare.

Coborând în Bunker, în jurul orei concertului, îi descoperi relativ natural pe cei de-ai casei, așezați la mese și comandând deja al doilea rând de băuturi, pe prietenii trupei, relaxându-se în separeul de lângă scenă, iar toți cei atrași făcându-și apariția în ritm lent. Concertul propriu-zis a împărțit și el publicul în inițiați, interesați și câțiva străini sau mai bine în cei destinși, mișcați de muzică sau prea cool ca să le pese. Atmosfera de început putea să fie mai degajată (un ”wednesday night lag”?), pe cât de spontană și-o dorea Vita [Tavi Horvath], strecurându-se printre public, după ce i-a invitat fără prea mare succes să vină cât mai aproape de scenă, intimidându-i sau vrăjindu-i în ritmul dansului său, după caz; a doua oră s-a apropiat de extazul liber dorit.

Cvintetului de bază i s-a alăturat saxofonistul Lucian Nagy. Dintre toți, Vita n-a avut egal în verva sa neobosită, cu o alură stranie a la Mike Patton (impresie moderată de răgetele permise dar ideal punctate în momentele de vârf ale interpretării), animatorul suprem, cel ”care vrea să zică ceva inteligent, dar o lasă pe mai încolo” (spusele îi aparțin), mitocanul care țipă în urechea chelneriței, coregraful mai bun într-un rol mut, pantonimic, perfect acordat la fiecare bătaie a muzicii (piesa de deschidere) decât în agitația fiecărei clipe următoare, din care s-a odihnit exact două secunde.

Se pare că trupa s-a gândit la ceva oarecum special, mai puțin în tonuri vechi, mai surâzător noilor surprize pe care le pregătesc. Spectacolul a fost închegat fără să posede un atare caracter principal. Expunere directă, mult feeling, piese în succesiune rapidă: scurte și înțepătoare, improvizatorice, dar progresiv mai consistente. Teme introspective (mașina de schimbat personalitatea), monorime ludice (intens, aprins, extins, cuprins), catchphrases, cântece despre CFR, telefoane sau dimineți rurale.

Finalul concertului a fost demențial prin Funk Side of the Moon, după care trupa a revenit de trei ori pe scenă, ceva ușor ireal pentru mine, indiferent de standarde. Patru bisuri în total, toate cu Crișovan prea îndrăgostit dintr-o dată de fiorituri dulcege spaniole. De-a lungul primului, fanii rezonau în sfârșit gălăgios, urmând apoi ceea ce presupun că e imnul Blazzaj, pe deplin bombastic. A doua revenire a fost mai estompată, jazz ambiental introductiv apoi metamorfic, iar ultima și-a pus amprenta bizară, prin versuri bolnăvicioase despre o călătorie feerică prin spitale, gripă și guturai, cântate și aplaudate însă cu multă căldură.