Un proverb chinezesc spune că totul începe cu primul pas. Marius Pop inaugurează – și sper să fi ales bine cuvîntul – prin First Step clubul select al albumelor de fusion românești. O inaugurare cam tomnatică pentru că în ceea ce priveste chitara nu avem o tradiție a muzicii fusion în România. Se poate vorbi probabil despre alte proiecte muzicale asociate genului fusion, însă nu cu referire exclusivă la chitară.
În Anglia și SUA, ca să mă refer la două zone cu o pondere semnificativă în genurile jazz, rock și fusion, tradiția permite stabilirea unor legături și filiații și prin asta o cale mai ușoară de calificare și interpretare a unui asemenea proiect muzical. În România, cum ne-am obișnuit, lucrurile diferă; asta nu reprezintă într-o proporție prea mare un dezavantaj, ci doar indică spre o altă abordare.
Marius Pop a fost poate predestinat, si prin el generația lui, să fie un temerar deschizător de drum în aria fusion. De ce spun asta? Pentru că oarecum are un punct comun cu tradiția anglo-americană. El este categoric român; nu sînt dubii în această privință. Similitudinea e dată de maniera în care se succed lucrurile în acest caz și în țările mai sus amintite. Acolo marii muzicieni au trăit în vecinătatea muzicii – și vorbesc excusiv despre rock și jazz, înțelegînd prin fusion îmbinarea lor și nu numai – fie că auzeau muzica asta în vecini, în cartier sau în familie, adică într-o vecinătate efectivă, într-o prezență muzicală acută, fizică dacă vreți. Punctul forte care a consolidat tradiția jazz-ului și rock-ului anglo-american este proximitatea care a permis o cale aparte de trasmitere a informației și întreținere a acestei tradiții și a elementelor conexe asociate ei, aspecte tehnice, stări de spirit etc.
Proximitatea, sau dacă vreți situarea în vecinătatea fenomenului rock, este puctul pe care Marius Pop și generația sa îl are cu marea tradiție rock-jazz de peste ocean și din insulă. Încerc să fiu mai explicit. Marius Pop este fiul lui Călin Pop chitaristul și vocalistul celebrei formații Celelalte Cuvinte. În această filiație văd eu începutul unei tradiții. Nu spun că alți tineri nu au o șansă fără a proveni dintr-un mediu muzical, sau că orice tînăr descendent al unui artist rock sau jazz are calea spre succes asigurată, ci doar că a te afla în preajma unei săli de repetiție, a avea acces la o chitară sau o tobă a unui muzician practicant, de a schimba impresii cu el îți conferă un avantaj incontestabil. Vorbesc aici despre o generație.
Alături de Marius Pop în M-Theory cîntă la tobe Marcel Moldovan fiul unuia din membrii fondatori ai grupului Semnal M, Cornel Moldovan. Dacă lucrurile sînt sau nu întîmplătoare eu nu pot aprecia. Un lucru este cert că acestă next generation de muzicieni rock, jazz sau fusion înseamnă nu doar o succesiune, ci mai important, un semnificatif salt calitativ, pe scurt, consolidarea bazelor tradiției.
Că veni vorba de proximitate și de muzica auzită în cartier, am avut șansa să asist în decursul a cîțiva ani la nașterea acestui album, vecin fiind cu Marius. Albumul nu face altceva decît să consemneze o perioadă de pregătire și de căutări în vederea primului pas a lui Marius.
Albumul se deschide cu First step o piesă fusion în cea mai bună accepțiune a termenului: ritm sacadat și puternic de rock, apoi o chitară de jazz-rock-funk cu un ton a la Greg Howe, revenire în ritmul de început și…fusion…surpriza! pian de jazz clasic. Media de virstă a celor care cîntă pe album cu excepția lui Balogh Joe și Oliver Bader este de 25 de ani. Spun asta pentru îmi amintesc că l-am întrebat pe Marius cine e moșul de la pian?, cu referire la soloul de pian din piesa de început care părea executat de un pianist erodat într-ale jazz-ului. Moșul este Alex Racoviță un pianist de 24 de ani, dar cu o maturitate muzicală de 224 de ani. Mie îmi place mult tonul de culoare pe care el îl aduce albumului. Al doilea pianist este unul de altă factură; Mihai “Miță” Ardelean, este un pianist de rock progresiv prin excelență, e cool, adică rece, tăios ceva în genul lui Derek Sherinian. Pe întreg parcursul albumului este mereu surprinzător să-i asculți pe cei doi clăpari cum se completează echilibrînd albumul.
Groove del sol are…groove. La începutul piesei bass-ul precede una din progresiile de acorduri care mie îmi plac cel mai mult de pe album. Al doilea și al treilea solo al lui Marius de pe acest cîntec stau ca o mărturie a tranziției lui dinspre rock spre jazz-rock. Un plus pentru soloul de bass.
The way it is calmează ritmurile de piesele precedente. De remarcat prestația lui Miță.
Divide and conquer este o reminiscență a preioadei rock – Dream Theater? – a lui Marius.
The hacker aduce prin armonia chitarei și ritm o dispoziție…americană, moderno-urbană contrabalansată de solourile de chitară de pe parcursul albumului și prin armonia clapei cu un memento James Bond.
Hey dude este asemeni piesei Divide and conquer una din primele compoziții de pe album. Marcel Moldovan asigură forța piesei alături de Miță. Marius apare după interpretarea la chitară undeva în zona de influență Greg Howe. De remarcat prestația bateristului din finalul piesei, colosală!
Marbri are un o tonaliate solară. Pentru a sesiza mai bine nuanțele albumului comparați-o de exemplu, cu piesa “Divide and conquer”. Cu toate că piesa trimite la o dispoziție relaxată, cel puțin pe mine, solourile lui Marius sînt incandescente.
Nefertiti are parte de minorul armonic al flamenco-ului îmbinat, prin contribuția lui Mihai Ardelean și a lui Marius, cu atmosfera rock-ului progresiv.
Liquid soundtrack apare ca o notă discordantă cu restul albumului: putin Cafe del mar + chitară, dar tot ce e între, crescendo-ul de la mijlocul piesei, elemntele de forță date de solistică dau farmecul, condimentele dau particularitatea!
În final Home. Aici Marius pare că-i întîlnește pe Pat Metheny și Bill Frisell. Orice comentariu e inutil, un cîntec pur.
Cuvintele mele nu pot reda farmecul albumului; nici celelate cuvinte. Remediul și posibila explicație o găsiți văzîndu-i în concert.
Sînt chitariști nemuritori, chitariști buni, mie însă nu-mi plac decît cei care încearcă să lase ceva în urmă, ceva al lor. Demersul este an anevoios. Să-ți găsești calea presupune multă muncă, alternanța satisfacției reușitei cu deamăgirea înfrîngerii, renunțări, poate nu odată, alegeri nefericite. Întreaga activitate muzicală a lui Marius Pop este esențializată pe acest album. Participarea la Dean Guitars Contest și plasarea lui din 20.000 de participanți în primii 20!, spune mult, alegerea fiind făcută de un juriu care-i cuprindea pe cei mai buni chitariști de rock din lume și-i amintesc doar pe Michael Angelo și Eric Peterson. De asemenea locul trei la Ziua Chitarelor îi oferă posibilitatea să fie felicitat și premiat personal de chitariștii care l-au influențat într-un chip hotărîtor, Greg Howe, Andy Timmons, Brett Garsset.
Am amintit aceste amănunte pentru că am regăsit tonurile acestor chitariști atît de diferiți în înțelegerea și abordarea chitarei, uneori frazarea și ritmurile lor, dar!, în maniera Marius Pop. Pentru că aceasta este probabil marea reușită a acestui album, o anumită manieră pe care am regăsit-o în accente, în vibrato-uri și în combinarea temelor și ritmurilor. Alt aspect esențial datorită căruia albumul sună așa cum îl veți auzi este alegerea muzicienilor care cîntă pe album, și care spune, din nou, ceva despre, de data asta, muzicianul Marius Pop.
Primul pas făcut de Marius, Marcel, Mihai, Alex și toți ceilalți care cîntă pe acest album este unul sigur. Albumul este unul eterogen așa cum stă bine unui album de fusion, iar dacă este, totuși prea eterogen, asta se datorează faptului că e un album de debut, de căutări. Dacă ar fi lăsat, fie și puțin impresia de împlinire, de definitiv, ar fi fost ceva trist. Un proverb turcesc spune că atunci cînd casa e gata vine moartea. Aici chiar nu e cazul! Așteptăm al doilea pas, și eu spun că va fi unul care ne va duce altfel, altundeva, altcumva.
Pe album au cîntat:
Marcel Moldovan – tobe, Mihai Ardelean – clape, Alex Racovita – clape, Dan Georgescu – bass, Gabriel Dragan – tobe, Alex Szuz – tobe, Joe Balogh – chitara, Oliver Bader – chitara, Radu Miculita – chitara, Radu Niculescu – bass.
O corectura facuta de domnul Cornel Moldovan pe care o asum:
“Hello … sper ca mai ai timp sa corectezi articolul.. eu am fost membru fondator al grupului Compact impreuna cu con citadinul vostru, actualmente canadianul Bubu Luca, iar cu Semnal M ,am cintat alaturi de regretatul Iuliu Merca in ultimele lui turnee si pe ultimul album” Semnal M- ieri si azi” impreuna cu Marcel.Mai poti scrie ca am cintat fusion in anii 75 – 78 cu Modal Quintet, la Cluj, trupa din care au facut parte si doI Oradeni regretatul pianist Tutu F runza , si Alex Bica stabilit de 27 ani in Los Ageles. In Arad am continuat linia rock-ului progresiv cu grupul Carusel , condus de Virgil Iuga, si apoi pentru o scurta perioada in Timisoara cu Progresiv Tm , alaturi de Richie Schornig, Nicolae Iovin, Stefan Pentek si Peter Kocsef .Modal Q , Experimental Q, Carusel, au cintat rock progresiv in acei ani , gen foarte inrudit cu genul fusion, eminamente instrumental .Marcel a beneficiat ca si Marius Pop de o mostenire muzicala excelenta.. Bunicul lui Marcel a fost de asemenea muzician de exceptie , pianisul Ady Serban , fapt cunoscut poate doar de Aradeni.. Deci iata ce mult conteaza traditia muzicala in familie.Felicitari lui Calin Pop pentru fiul sau .. Rid pentru ca imi aduc aminte de o faza cind dupa concertul trupei Phonopia de la Big Mamou, eu si Mihai Pokorsky, ne felicitam reciproc .. eu pe el pt .Vladimir si el pe mine pt. Marcel .”