Saalfelden Jazz Festival, editia 31, a treia zi

Matinee extrem de inspirate: Mark Feldman impreuna cu Sylvie Curvoisier si un al doilea proiect de-a lui Mats Gustafsson: Fire!

Despre unul dintre cele mai sudate duo-uri ale scenei muzicii contempoarane a scris prietenul nostru Victor Parau acum cateva luni. Si a facut-o excelent, o cronica care m-a transpus in atmosfera pariziana. Asteptam sa ii vad si eu live pe cei doi, iar expectanta nu mi-a fost inselata. Au venit cu proiectul Oblivia, compozitii proprii, un mare plus pentru cele ale lui Sylvie Curvoisier, si cateva bucati din Masada si Books of Angels de ale lui John Zorn. Improvizatie pe teme frumoase din muzica clasica, traditionala evreiasca si mai ales o comunicare extrem de buna intre cei doi. Se vede si se simte asta la fiecare alunecare de arcus, de cele mai multe ori in tonuri inalte, ale lui Mark Feldman si ritmurile grave ale pianului lui Sylvie Curvoisier. Au indulcit ploaia marunta ce macina Saalfeldenul de doua zile, au descantat-o si au vrajit-o din nou.

FIRE! Sau cum se poate crea o feerie de simtaminte cu ajutorul catorva paterne sonore si noise-ului/drone-ului produs de un bass electric extrem de consecvent si apasator pe toata durata celor 60 de minute ale reprezentatiei, cu un ritm primar al percutiei si cateva acorduri de bariton sau tenor saxofon. Cosmarul public al lui Mats Gustafsson in toata plenitudinea sa. Drone-ul din Umea si folclorul scandinav, apasator, greu care te copleseste sub toata apasarea sa. De fapt, ce face Mats nu e foarte dificil din punct de vedere al compozitiei. Asa cum am zis, doua trei paterne pe care croseteaza progresiv, dar modalitatea aceasta deja a ajuns un brandmark in lumea suflatorilor. Si o face cu o tehnica formidabila si cu un raw-force de iti vine cateodata sa te ascunzi sub scaunul in care stai.

Ne mutam in sala mare, Congress Hall, in 15 minute trebuie sa apara Bergen Big Band impreuna cu Terje Rypdal. Sala full, la fel si scena: 21 de persoane. Cu Terje Rypdal, sincer, nu m-am impacat niciodata. E un filon nordic, scandinav pe care efectiv nu il mai pot asculta, printre care se numara si Terje, Jan Garbarek, Eivin Aarset. Mi se par prea “intinsi” si cumva cum ca isi dilueaza mesajul tocmai prin monotonia asta meditativa. No, asta e, nu poti fi cu toate! Dupa 20 minute, am iesit din sala.

Al doilea duo al zilei: pian-vioara, dupa ce inainte cu cateva ore Mark Feldman si Sylvie Curvoisier ne incantase in sala mica a Nexus-ului. Acum cu Carla Kihlstedt si Satoko Fuji. A meritat sa ies mai devreme de la concertul anterior ( pauzele intre concerte sunt cam de 15 minute ). Muzica de camera in toate pretiozitatea si frumusetea ei autentica. De camera japoneza, sau Koto court. Extrem de originale compozitiile, iar partile improvizatorice la vioara au sunat precum o echilibristica a sunetului la o inaltime naucitoare. Iar prezenta scenica a Karlei, proaspat mamica, friza pe alocuri scenografia baletului lui Bejart. Pret de cateva minute chiar m-am simtit intr-o gradina japoneza, minimalismul extrem oriental cat si paternele repetitive in aceeasi maniera ale pianului lui Satoko Fuji, mi-au creat aceasta impresie. Karla si Satoko Fuji au oferit la finalul recitalului unul din cele mai frumoase momente ale festivalului: improvizatia vocala. De la dialog pana la la geamat si tipet.

Ingrid Laubrock cu ala sau proiect Anti House. Inceput in forta  si in stil free, pentru ca dupa primele 15 minute sa revenim la parti clasice de jazz si pe alocuri muzica contemporana. Tom Rainey, la baterie, a mers ceas, de fapt intreaga parte ritmica a fost absolut dementiala, aici trebuie sa il amintesc neaparat si pe John Hebert ( revelatia festivalului la contrabass pentru mine ). Alaturi de Christine Sehnaoui, Ingrid Laubrock, asigura un viitor plin de surprize tehnicii de suflat, jos clopu’ in ceea ce ii priveste tehnicitatea. Iar, referitor la partea de compozitie e timp de dezvoltare.

Observ, pe intreaga desfasurarea a festivalului un trend care ma bucura, back to the roots!, dar cu mijloacele noastre. Cel putin la artistii mai tineri. O fi din cauza profilului festivalului? Sau chiar e un trend? Inca nu mi-am dat seama.

Pauza de doua ore!

Exploding Star Orchestra. Cand te uiti la membrii ce o compun, nu poate sa sune decat bine. Rob Manzurek, Jeb Bishop, Jason Adasiewicz, Jeff Parker, Nicole Mitchell, is doar cateva dintre numele aflate pe scena. Ce s-a vrut un concert memorial pentru Bill Dixon si Fred Anderson a iesit un mare fiasco. Compozitii ce frizau penibilul, dezlanate, ruperi de ritm abrupte facute doar de dragul socului sonor. Un big band in sensul clasic, cu solo-uri ale fiecaruicomponent. Un plus pentru cel de trombon al lui Jeb Bishop. In rest, nu cred ca Bill Dixon ar fi mandru pentru acest legacy sau acest tribute. Luati-o cum vreti! Un esc total. Degeaba ai nume mari pe scena, da ca nu le stii folosiasa cum trebuie. Ca si la o echipa de fotbal.

DMG Trio. Doar trei nume: Hamid Drake, William Parker, Raoul Bjorkenheim. Bazandu-ne numai pe importanta acestor nume in jazzul contemporan, cred ca ai putea scrie capitole intregi. Hamid si William are some fuckin’ living legends. Care iti fac ce vrei tu pe instrumentele lor, si nu numai, cu o versatilitatea uimitoare in ceea ce priveste directiile muzicale, toate trecute prin propriul filtru insa. Si de cele mai multe ori le iese. Ritmuri africane electrice amplificate de guitara lui Raoul, cateodata disonanta, alteori demonstrand ca un sunet electric se poate mula definitiv de bine pe percutiile tribale africane, asa a fost concertul celor trei. Imbinare fericita intre sound-ul electric rugos si pulsul primar a jazz-ului. O incantatie electrica magica, daca vreti. Facuta cu nerv si aplomb. Si un bis, gasindu-l pe William Parker la o trompeta africana cu un solo ce imi aducea aminte de muzica berberilor saharieni, cu Hamid luand tabla la bataie si un ritm sustinut al lui Raoul. Chapeau bas!

Ultimul concert al zilei The Jazz Passengers Re-Uninted. Proiectul lui Roy Nathanson, alaturi de Curtis Fowlkes, pe scena, prinetre altii mai aflandu-se si Marc Ribot. Energic inceput, stilul zappesque a lui Nathanson acaparand scena la un moment dat. Si uneori picand in manierism. Explozie de post bop pe alocuri, funk si alto sax solos ce au impins noaptea undeva departe spre orele 02. Imi pare rau ca trebuie sa ma repewt in legatura cu asocierea cu Zappa a lui Roy. Nu o fac din pricina asemenarii fizice, ci doar din punct de vedere al feelingului pe care il ai cand il asculti. Iar mesajul acid, zefelmitor,  e cam acelasi. Si plin de umor, trebuie sa recunosc. Nu are nimic din ostilitatea lui David Thomas de la Pere Ubu, si nimic din bufoneria creativa a celor de la Sun Ra Arkestra. Doar din Zappa, imi pare rau Mr. Nathanson.

Un rezumat video al acestei zile puteți vedea aici