Paul McCartney în Hyde Park

Emil este un prieten de-al nostru stabilit în UK şi care a avut amabilitatea să ne scrie câteva rânduri despre concertul susţinut ieri de Paul McCartney în Hyde Park:

Cand am vazut ca se scot la vanzare bilete pentru Paul McCartney in cadrul Hard Rock Calling, am zis ca visez. Ca nu e adevarat. Nu stiam ca e la finalul unui turneu si ca vrea sa-l termine acasa, in Hyde Park (unde mai bine?), alaturi de familie si copii, carora le-a multumit pentru ca sunt alaturi de el. Si alaturi de publicul britanic care il iubeste ca pe un Dumnezeu si un amant.

Am zis ca visez chiar si atunci cand am primit biletele, chiar si ieri in drum spre concert am considerat ca e un vis. Poate si din cauza asta nu ne-am organizat foarte bine si am intarziat putin. Prima piesa am ascultat-o din spatele gardului. Abia cand am vazut ecranele uriase de o parte si alta a scenei am realizat ca e un Beatles in fata. Si un Beatles era. Tanar, plin de energie, o voce perfecta, o atitudine de tanar rebel, rock and roll si hard rock. Un tanar de 68 de ani.

A cantat mai mult de 2 ore si jumatate fara pauza. A facut glume, a antrenat publicul in onomatopee imposibil de reprodus, a testat loialitatea a peste 150 de mii de oameni (estimarea mea) cand au strigat in cor “I am stupid!”. Daca Paul zice asta pe scena, oricine zice asta in public. Everything. Senzatia era ireala. A povestit intamplari si a vorbit despre Jimi Hendrix, Eric Clapton, George Harrison, John Lennon, cum au lansat un album, cum si de ce a scris Black Bird.

Au proiectat pe ecranul urias din spatele scenei imagini personale, nemaivazute cred, instantanee intre prieteni facand glume si bucurandu-se de viata. Oh! Yeah… : membrii guvernului rus i-au spus ca au invatat engleza din versurile Beatles: Oh, YEAH! Si Paul a completat ca stie ca suntem acolo, cei care n-am avut norocul sa ne nastem in vest, dar care am crescut cu muzica de vest.

Povestile erau fantastic de reale, dar MUZICA era ca o otrava placuta care te cuprinde de la primul acord. Iubiri, dezamagiri, singuratati si fericiri, toate m-au inundat intr-o senzatie de fericire a prezentului. Toti cantam si simteam muzica perfecta. Tehnic, Paul a fost impecabil. L-am subestimat, la varsta lui te astepti la orice. Dar a fost perfect, a cantat ca un inger si a dansat ca un Beatles. Nu stiu ce sa mai zic despre muzica, ce poate sa zica Moise despre muzica ingerilor?

Un detaliu: a schimbat multe chitari, dar a tinut sa precizeze ca nu face asta to show off, ci pentru ca vrea sa foloseasca acea chitara pe care a compus melodia si pe care a inregistrat-o pentru album (in the 60s’). Si toate erau acea chitara.

Ma uit la filmulete si la pozele facute cu un banal telefon si la fiecare sfert de ora ma intreb daca e real sau doar am visat. Sper sa nu fie o ocazie unica si sper sa fie aceeasi senzatie si pe O2 cu The Wall World Tour, in Mai anul viitor.

GODS. Gods’ music!