Un evreu la Paris! De fapt, toti!

Am avut marea șansă să mă duc la un concert autentic ”tzadikian”, cu nimeni altul decât maestrul John Zorn în rolul principal. La mijlocul lunii mai, m-am deplasat la Paris (cu un avânt uluitor) să-l aud cântând, în cadrul unui dublu concert, susținut împreună cu alți patru iluștri colaboratori (Mark Feldman, Sylvie Courvoisier, Trevor Dunn, Joey Baron).

Dublul hit Feldman-Courvoisier / Aleph Trio era subliniat ca fiind acel ”concert exceptionnel” mult așteptat, dar au mai cântat, cu o lună înainte, și Anthony Coleman, solo, respectiv într-un ”duo tension” cu David Krakauer. Recent a fost concertul unui alt protagonist important, Ben Goldberg, împreună cu Greg Cohen și Kenny Wollesen, iar pe 6 iulie va fi ultimul concert programat, al lui Frank London cu Lorin Sklamberg. De menționat și o seară de proiecții și documentare din 21 iunie – un Fete de la musique ținut de muzeu – care va fi dedicată exclusiv mișcării Radical Jewish Culture, dezvăluind mici secrete legate de modul în care l-a elaborat John Zorn de-a lungul anilor.

A fost un eveniment muzical veritabil, cu toate ingredientele pe care, adesea, ținem să le includem pentru a proba o astfel de cadru remarcabil: entuziasmul nebun pregătitor; sentimentul de a te afla printre inițiați, cultivați, curioși; așteptările destul de mari care, indiferent cât de mult ai ajuns să cunoști lucrările, ajung întrecute într-un mod imprevizibil; euforia întregii performanțe; ecourile sale contemplative; ambianța greu de reconstituit; mahmureala de după; povestea cu care rămâi, și care pare imposibil de reamintit altora; micile detalii care au părut a fi creatoarele de memorabil.

Crezusem inițial că acest concert, în forma sa fixă, e un prilej bun, dar poate nu cel mai bun posibil, visând și mai mult la un regal tradițional masadian sau la o ipostază în care Zorn ar sfida întreaga rațiune interpretativă (în fond, cine știe…). S-a dovedit a fi o ocazie cu destule conotații.

Mizasem astfel, în cazul cuplului Feldman-Courvoisier pe o selecție de repertoriu original, în atmosfera unui duo clasic, însă cu un dialog mult mai extrem, experimental, tăios și foarte ciudat. Indiciul stabilit, în ce privește concertul lui Zorn, era acela al muzicii de film, domeniu în care peste 20 de albume ale sale atestă cel puțin două perioade fundamental distincte: fragmentarul miniatural, provocator dar și crud al anilor 90, sau răcirea ulterioară printr-o fuzionare ponderată, estetică a stilurilor solo cu logica coloanei sonore. Little did I know! În esență, Zorn, interpretul, nu avea cum să fie la fel de manierat, distant, împăcat precum Zorn, compozitorul ultimilor ani.

Iar acum, ceea ce contează cu adevărat.

Mark Feldman și Sylvie Courvoisier au venit cu materialul de pe Malphas: Book Of Angels vol.3, întâmplător unul din cele mai reușite albume ale seriei, datând de-acum trei ani. Într-un concert care a durat 50 de minute, a fost parcurs aproape întreg albumul, fiind baza unui recital solid, într-un stil binecunoscut, bine primit (de noi) dar și lejer stăpânit (de ei), cu un ”klezmer pentru pian și vioară” estompând puțin caracterul unei arte mult mai spectaculoase, extravagante, independente, la care cei doi au lucrat în ultima perioadă. Feldman și Courvoisier au găsit însă o soluție mai bună.

Început ideal de concert (Azriel), nu neapărat grozav sau sclipitor (primele scăpări, ezitări și grăbiri au fost și printre singurele pe care le-am numărat), dar cu o primă secvență de klezmer tematic, care să te introducă perfect în atmosferă și să te facă să realizezi că asculți pe viu ceea ce auzeai cu destulă plăcere și acasă, o primă improvizație – Feldman așteptând foarte puțin, după ultimele sunete ale temei. Basus a răsturnat apoi proporțiile, cu o dezlănțuire de largă respirație pornind de la un fond subțire, o glisare între registre, o progresie accelerată, o fărămițare de sunete și ritm – un agitato care poate fi considerat la fel de bine deplasat, dar al cărui fast a primat. Reexpoziția, molcomă și echilibrată, devenea un final ironic, o subliniere a dualismului dorit dintre un cunoscător de muzică tradițională și un nonșalant contemporan.

Au devenit și mai generoși mai târziu, odată ce și-au provocat propriile instrumente: exponențială aici inventivitatea lui Feldman, mergând până în vârful gâtului viorii pentru a obține cel mai firav sunet acut sau aplicând tușeuri ce nu pot fi definite corespunzător. Sylvie Courvoisier s-a aruncat mai mult asupra corzilor pianului, pentru efecte și replici surdinate – fără a însemna că pianul era preparat – mai interesantă fiind combinarea rapidă dintre tehnica normală și cea specială, de-a lungul unor noi momente de liberă improvizație. Când, în ultima piesă de bis (Sretil), s-a lansat într-un traseu furibund de clustere, bătând cu pumnii strânși în claviatură, mi s-a oprit inima pe loc.

M-am simțit la fel de bine recunoscând și ascultând melodiile pieselor – frumusețea unora precum Rigel, așezările expresive pe un sunet dulce și consonant în Labariel sau minorul tulburător din Paschael fiind destule motive fermecătoare adunate la un loc. Cele mai lente pasaje au fost și cele mai meditative, cele mai frumoase.

Așadar, în ciuda unui concert în linii mari ”scris în partitură”, Feldman și Courvoisier au reușit să pluseze pe senzații și pe puterea de a impresiona, deprinzându-se de abordare – prin improvizație, dialog personal și evadare din compoziție – în cadrul aceluiași elan. Pornind de la sursa piesei, improvizații strălucitoare întindeau totul la maxim, cu senzația unei muzici diferite, fără context, pentru ca finalul să fie o revenire elegantă, o rezolvare de tensiune, aleatorism, energie. Se regăsesc și pe album aceste structuri și momente, care pot descrie artiștii mai mult decât muzica lui Zorn, dar nu mai sunt sigur că poți simți același lucru.

Reacțiile primite de cei doi, din partea publicului, mi s-au părut foarte bune, dar felul în care a fost întâmpinat John Zorn, Trevor Dunn și Joey Baron a dat o cu totul altă măsură – în urale înainte de a fi cântat o singură notă.

Hommage a Wallace Berman a însemnat o partitură originală compusă în primul rând pentru filmul fără nume, de doar 9 minute, postum intitulat Aleph, a doua parte a spectacolului fiind constituit pe fundalul compilației Artifactual: Films from Wallace Berman, făcută cu sprijinul (sau venind din partea) Andy Warhol Foundation for Visual Arts, rezultatul unei prezervări și arhivări de role și secvențe nefolosite de artistul american.

Cum îmi este peste putință să fac un comentariu de film adecvat, rămâne impresia contopirii celor două compoziții diferite, cea a lui Berman cu cea modelată de Zorn. Mostly jazz, s-ar putea spune. La fel de limpede însă cum, pentru diversitatea imaginilor sau vertijul colajului, Zorn s-a orientat mizând pe subtilitate prismatică. În aceeași notă, dacă este să extragem libera expresie din rândul caracteristicilor atribute de regulă generației Beat, atunci Zorn a devenit muzicianul potrivit.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost întâlnirea cu un John Zorn de o vitalitate, dexteritate și concentrare reminiscentă anilor glorioși, despre care mulți nu mai aduc aminte în ultima vreme, atunci când ascultă sau se referă la ultimele compoziții solo sau la continuările de volum din Book Of Angels. Nici muzica de film al ultimului deceniu nu e atât de revelatoare și pe deplin interesantă. Hommage a Wallace Berman, dacă s-ar transforma într-un album, ar fi o reușită prin cursivitate și nerv, momente fascinante sau electrizante și un fir textural redutabil.

Multe părți din concert s-au mulat foarte bine pe context. Ritmul alert din Aleph a fost redat fulgerător, clătindu-ți urechile, provocând unde de șoc. Nimic ce aș putea numi excesiv, dar cu siguranță temperamental, sonor, fără cap sau coadă (asemenea filmului), neliniștitor sau, de ce nu, gălăgios, frustrant de dens, ”zornăitor”.Acest blitz avea apoi să pară o introducere palpitantă, în comparație cu încă 35 de minute, cântate fără întrerupere, improvizate fără oboseală, trasate în interiorul și în afara contururilor, traversate de un jazz cu o ușoară vechime, un groove discret, de reverberație și emoție sau culminații îndreptate înspre extremități neverosimil de flexibile, vârfuri de înălțimi și dinamici, zone indistincte. Dedublările lui Zorn (melodistul, jazzistul, nevroticul) urmau aceeași logică. Cu cei trei retrași de-o parte și de alta a proiecției, în obscuritate, dedicația muzicală era totală, programul își găsea desăvârșirea, muzica de film se integra în timp real.

Nu cred că au dorit prea mult să se înstrăineze de concept cântând lucrări în plus, însă după patru minute de aplauze, n-au avut de ales: ”vintage Masada” – Hath-arob – cu setul întreg de disonanțe, tușeele spectaculoase ale lui Zorn la saxofon (multe dintre ele trademarks: cuceriri de înălțimi acute, ornamente tăioase, efecte stridente, onomatopee grotești).

Nu totul a fost prezentat pentru a fi și descifrat – fiind vorba de ceva neîncadrabil, de un free motion mai subtil. Însăși această posibilă calitate a prestației sale în concert m-a făcut să mă întreb cât de mult te poți apropia de muzica sa. A o îndrăgi sună foarte naiv. Dacă e doar fascinație? Dacă e reacția de transă față de nonconformism și original, sau uimirea abordărilor infinite? Dacă e sentimentul descoperirii unei muzici aparte, ce se integrează în spațiile încă libere ale valorii?

Anumite combinații și libertăți râmân esoterice. Anumite doze de misticism, surf exploziv si afinități eclectice vor rămâne în cadrul oricărei formule, se vor ivi cu orice ocazie; vor deveni – după un final încă imposibil de prevăzut al epocii Zorn – cele mai originale, elevate sau intraductibile aspecte integrate de el în interpretările muzicii moderne și a culturii radicale.

(povestit mai pe larg pe harmonium.ro)

Intregul concert video se poate vedea aici.