Din bucataria creativa internationala cu Secret Chiefs 3 si Ches Smith

Evenimentul la care am participat marţi, 4 mai, la Timisoara, a fost remarcabil din mai multe puncte de vedere, în primul rînd datorită faptului că în Europa se întîmplă extrem de rar turnee ale titulaturilor americane din zona alternativă, independentă, care de multe ori dau tonul în moda muzicală a următoarei decade şi în al doilea rînd pentru impactul pe care un astfel de concert îl are asupra unui public obişnuit cu manifestările submediocre ale scenei locale.

După un drum foarte rapid, perturbat doar de modulaţiile asfaltului românesc, am ajuns la locul faptei, clubul Setup, o veche hală reeşapată, integral beton, spaţiu auster, fără elemente ce ţin de confortul unui local public. Nimic nu prevestea avalanşa sonoră iar soundcheckul la care eram martori nu ne dădea nici un detaliu despre ce va urma. Am decis să facem o mică plimbare prin jurul obiectivului, prilej cu care am intrat în contact cu celebra „pleşcaviţă” locală şi am simţit oarecum pulsul lent al complexului studenţesc timişorean.

Manifestarea muzicală a început cu proiectul solistic „Congs For Brums” susţinut de bateristul Ches Smith, un preludiu extrem de potrivit pentru alchimia sonoră oferită de Trey Spruance & Co. Foarte schematic, conceptul nu a fost atît unul de virtuozitate cît un motiv pentru sunet, o evaluare a percuţiei acustice pe un fundal sintetic. Inedit, fără îndoială, însă cam tern ca şi mesaj. Foarte lăudabilă minuţiozitatea abordării, echilibrul tehnic şi economia de mijloace, totuşi să nu uităm că vorbim de un baterist care a realizat muzică împreună cu Xiu Xiu sau Marc Ribot.

Cei doi francezi grupaţi sub titulatura Fat32 şi-au început show-ul cu o energie debordantă, un dialog permanent între claviaturi şi percuţie, accente progresive cu elemente standard din zona free, prea bine controlate, foarte incitant şi viguros, monocord şi tern în timp. Cert e că publicul a reacţionat pozitiv, mai ales la antemul „A Whiter Shade Of Pale”, cîntat, desigur, în final. De remarcat, în cazul lor, a fost sunetul foarte bun şi permanentul contact cu publicul în mijlocul cărora s-au şi produs.

După o scurtă pauză, Secret Chiefs 3 au început în forţă într-o manieră ce amintea de death-metal-ul anilor ’90, atmosfera s-a răcit brusc, betoanele au început să rezoneze nefiresc iar costumaţia protagoniştilor, nişte straie monahale cu glugi imense, contribuia la gothicul situaţiei. Asta a durat doar o piesă, versatilitatea grupului fiind fără limite, am fost purtaţi printr-un colaj sonor ce trecea de la surf-music la teme din zona indo-pakistaneză, de la avangardă la space-rock, de la klezmer la heavy-goth-rock. Era ca şi cum ar fi cîntat pe aceeaşi scenă, deodată, Faith No More, Ennio Morricone, John Zorn, Nusrah Fateh Ali Khan, Mr.Bungle, Fawzy Al-Aiedy. Trey Spruance a folosit un arsenal de ghitări clasificat în funcţie de zona muzicală pe care o explora, fiind foarte coerent susţinut de un grup perfect integrat muzical. Ches Smith a bătut la tobe absolut demenţial, total transfigurat de ritmurile ce se schimbau de mai multe ori pe parcursul unei piese, violonistul Timb Harris susţinea demersul ghitaristic notă cu notă, uneori temele fiind preluate sau date chiar de vioară, claviaturistul Jay Kim era responsabil de partea „noise”, în buna tradiţie japoneză, iar basistul Toby Driver a fost impecabil. Cu o mica pauză, de aproximativ zece minute, Secret Chiefs 3 au cîntat două ore bune, au cîntat dens, anti-mainstream, au avut şi o oarecare încărcătură mistică, au fost universali. Au fost în totală antiteză cu ceea ce se întîmplă în mod curent pe scenele europene de profil. Însă trebuie să ţinem cont că n-am avut de-a face cu un nume din zona underground ci cu un grup important, de elită,  a avangardei muzicii americane. Consider că am fost norocoşi, ca public, că am avut şansa unui astfel de eveniment.

În acest trip iniţiatic am fost însoţit de Attila, George şi Romi care ne-a dus şi ne-a adus în absolută siguranţă, astfel că v-am putut relata ceea ce a fost un eveniment de la care n-ar fi trebuit să lipsească nimeni dintre cei care susţin că au o cît de mică legătură cu muzica contemporană.