CONCERTUL

Publicul prezent vineri seara la Posticum a fost martorul unui concert de excepţie susţinut de doi dintre corifeii jazzului modern, saxofonistul american Ken Vandermark şi bateristul norvegian Paal Nilssen-Love. Din cîte ştiu, este prima oară cînd auditoriul orădean este pus în contact cu tendinţele actuale în jazz susţinute de doi dintre cei mai valoroşi muzicieni ai momentului. Multă vreme s-a susţinut şi am combătut această idee, cum că în Oradea nu merită a se investi în forme artistice care nu ţin de mainstream sau de divertisment deoarece nu există public format pentru aşa ceva. Concertul de vineri seara a fost o dovadă că public există, chiar unul foarte bun, cu condiţia să i se ofere artă de calitate nu surogate.

Ken Vandermark şi Paal Nilssen-Love se prezintă, ca imagine, sobri, reţinuţi, echilibraţi, cu un discret simţ al umorului, cu educaţia transpirînd prin toţi porii. Muzical, cei doi lucrează la o intensitate specifică doar marilor creatori.

Concertul de vineri seara a fost structurat în două părţi, diferite, zic eu, ca şi abordare muzicală. Fiecare parte a avut trei secvenţe, prima fiind dedicată saxofonului tenor, a doua pentru clarinet şi a treia pentru un uluitor saxofon bariton. În prima parte s-a intrat direct în dimensiunea improvizatorică, momente în care te simţeai îndemnat să participi vocal la crescendo-urile ameţitoare susţinute impecabil de un baterist cu o tehnică care friza perfecţiunea. Finalul primei părţi a fost susţinut de saxofonul bariton, o tematică oarecum aridă fiind mai mult un pretext pentru evoluţia unui Paal Nilssen-Love imbatabil, care a făcut din tobe un instrument pur solistic. În partea a doua a concertului tonul s-a modificat subtil, s-a păstrat aceeaşi structură instrumentală, tenor, clarinet, bariton, însă au existat tematici pe baza cărora s-a improvizat colectiv, clarinetul a avut o porţiune melodică intensă ce mi l-a evocat întrucîtva pe Evan Parker la o intensitate aproape de frenezie. Saxofonul bariton, de această dată, a avut o misiune clară, o temă absolut melodică, colorată intens de percuţiile bine controlate de Paal, sfera improvizatorică fiind ţinută bine sub control. E foarte interesant cum auditoriul a fost condus spre un final apoteotic, descătuşat şi am realizat cu uimire că nu trebuie să fii foarte educat din punct de vedere cultural ca să rezonezi la o muzică ce pentru unii pare imposibil de abordat.

A urmat şi un bis, extraordinar, o piesă în manieră contemporană clasică, total diferită de restul concertului, piesă care a relevat de fapt şi disponibilitatea muzicală a celor doi. Publicul a simţit, evident, că a avut parte de un concert de jazz 100%, a fost ţinut în priză aproape două ore şi fiorii plictiselii au fost ţinuţi undeva departe.

Sînt convins că astfel de evenimente pot schimba mentalitatea unei comunităţi, contactul cu arta veridică te schimbă iar faptul că muzicieni de talie mondială vin la Oradea şi îşi tratează auditoriul de la egal la egal pot conştientiza comunitatea la un nivel la care sistemul nu are acces. Pînă la urmă, civilizaţia nu se dobîndeşte doar prin legi, oamenii trebuie să se regăsească şi în circuitul cultural global, să nu rămînă la nivelul divertismentului local, retrograd şi de prost gust.