Dupa trei ani de cantat cu orchestra asta ma simt ca o curva. Dar te obisnuiesti!
Cuvintele de mai sus apartin unui membru al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii din Oradea. Nu cred ca are rost sa dau un nume, sentimentul impartasit in afirmatia de mai sus, cred eu, fiind unul generalizat printre membrii si colaboratorii Orchestrei oradene.
Dar sa revenim la oile noastre. Am fost aseara la premiera oradeana a Simfoniei a III-a în Do major, op. 21 de Enescu (la pupitru aflindu-se Romeo Rimbu) dar si pentru al vedea pe maestrul Gabriel Croitoru si auzi autentica vioara a lui Enescu, Guarnieri del Gesu, interpretind Concertul pentru vioara si orchestra in Re major, op.77 a lui Brahms.
Tehnica impecabila, cu o emotivitate ce ii trada prima iubire, pianul, Croitoru si-a facut treaba. Orchestra nu l-a tradat, Romeo Rimbu stapaneste indeajuns de bine repertoriul clasic-romantic iar muzicienii au oferit un cadru bun expresivitatii sunetului “Catedralei” lui Croitoru. Eu, unul, am fost uimit de cum suna vioara respectiva. Nu am auzit-o niciodata live, numai in ceva inregistrari cu Enescu insusi.
Concertul a inceput la orele 19. Fiind in primele randuri, mi-a fost dat sa asist la o secventa care nu pusca nicicum cu evenimentul. Prim vioara, a carui maiestrie si virtuozitate nu o pun la indoiala nici o clipa, intrebat de colegul de langa “Cat e ceasu’?”, raspunde non-salant: “Opt fara zece. Nasol.” Asta dupa concertul de Brahms. Da, nasol, ne intindem….Ce sa-i faci?!
Pauza.
Incepe premiera. Simfonia a 3-a a lui George Enescu. Insa inainte cateva cuvinte despre ceea ce cred eu despre muzica lui Enescu. Nu faptul ca nu e apreciat la adevarata valoare, chestii din astea de duzina. Eu cred ca inca nu i-a venit timpul sa fie cantat. Paradoxal dar asta e credinta mea. Mahler a fost descoperit in anii ’60, la inceputul secolului nu dadea lumea un ban pe el. Trebuie un timp tampon, la clasici (nu si la contemporani, insa) de cel putin 50 de ani. Sa le vina timpu’, sa dospeasca. Eu inca nu am auzit nici o interpretare geniala a vreunei opere de-a lui Enescu care sa ma faca sa cred ca isi merita locul langa un Shostakovich, Stravinsky sau Hindemith. Si vorbesc numai de secolul XX, sa pastram proportiile. Poate ma insel si imi recomandati voi ceva.
Simfonia a 3-a a lui Enescu o percep ca fiind si cea mai slava dintre toate ale lui. Gasesc inflexiuni din Petrushka a lui Stravinski, cu o cromatica ce imi aminteste de romanticul Borodin. O lucrare impresionista, sub paleta cromatica a lui Degas si sonora a lui Faure. O lucrare grea si solicitanta. Si pentru auditoriu dar si pentru instrumentisti. Si mai ales pentru dirijor, Romeo Rimbu.
Aveti idee cat s-a repetat pentru punerea in scena a acestei Simfonii? 3 zile. 3 zile cu orchestra, e drept ca au fost nevoiti sa isi cheme colaboratori si din alte centre, presupunea alocarea unor resurse financiare considerabile. Dar 3 zile? Asta in care se stia inca inainte de Anul Nou ca va avea loc premiera Simfoniei a 3-a de Enescu, iar corul sub indrumarea lui Lászlóffy Zsolt a inceput repetitiile inca de acum aproape doua luni. Respect!
Grabit, sub imperiul emotiei premierei, Romeo Rimbu mi s-a parut depasit de importanta evenimentului. La fel si muzicantii aflati sub bagheta lui. Tempo-ul ridicat, metronomul netemporizat, bine ca intrarile s-au sincronizat. Trebuie intelese miscarile unei opere de asemenea anvergura. Fara sa stii de ce canti si cum o faci, esti in cel mai bun caz un bun intrumentist. Daca orchestra nu intelege asta, e vina dirijorului.
Publicul? A iesit castigat. Cand orasul asta o sa ofere evenimente culturale pe seama carora o sa pot scrie ca publicul a pierdut, nu mai scriu pe site-ul asta. Nu mai are rost. Incercarile si poticnirile astea isi au rostul lor. Vrem mai mult si trebuie sa cerem asta. Doar trebuie sa ne obisnuim, vorba aia (sic).