Avem jazzul pe care il meritam? Interesanta si mai mult decat binevenita abordarea din acest numar “Dilema Veche“.
“Aici, pe lîngă Mioriţa, mai avem şi Minune şi Salam şi Andrele şi Blonde şi „pupeze din tei“; iar jazz-ul nu are nimic în comun cu toate acestea……
Şi aici trebuie să-mi exprim neliniştea faţă de nivelul muzicienilor români de azi. Cu mici excepţii aceştia (chiar şi cei tineri) sînt total neinformaţi. Majoritatea copiază sau imită încă muzica jazz-rock a anilor ’80, chiar atunci cînd îşi cîntă propriile compoziţii. Cu mici excepţii (cluburi specializate, festivaluri megalomanice de jazz comercial etc.), jazz-rock nu se mai cîntă aproape nicăieri în lume. La nici un festival de muzică creativă nu se mai cîntă jazz-rock (decît dacă nu e cumva la modul parodic). Cu toate astea, la posturile româneşti (chiar la posturile aşa-zis culturale şi asta în cazul fericit că transmit jazz) nu se poate asculta decît jazz rock sau jazz clasic. Vinovaţi? Realizatorii emisiunilor radio/TV şi politicile lor editoriale. Şi nu în ultimul rînd, presa scrisă are şi ea partea ei de vină.
După ce că nu există o revistă de specialitate, revistele culturale nu au o rubrică de jazz. Sau atunci cînd au, articolele sînt total neinteresante, scrise de persoane care nu au nimic comun cu jazz-ul. Îmi aduc aminte de o frază, citită cu cîtva timp în urmă, pe care o citez din memorie: „Saxofonistul X este cel mai mare saxofonist de jazz din România, pentru că nu cunosc pe altul…“ Cu alte cuvinte, nu avem o critică de specialitate competentă. Am mai citit undeva: „Festivalul X a fost premiat de Asociaţia criticilor de jazz din România cu premiul…“ Surprins că n-am auzit pînă acum de aşa ceva, cu toate că mă ocup de jazz de mulţi ani, am căutat asociaţia respectivă la Registrul Naţional al Asociaţiilor şi surpriză: nici măcar nu există, sau cel puţin nu în România.
Ca organizator de festival şi curator am mari probleme în a găsi muzicieni creativi români care să cînte pe scena festivalului. Ideea noastră a fost de la început să promovăm jazz-ul românesc şi muzicienii români, dar care, bineînţeles, să corespundă şi formatului festivalului (avantjazz, freejazz, improvised music etc.). De aceea, am colindat pe la cîteva festivaluri româneşti în căutare de muzicieni (în primul rînd) tineri. Mi-a fost dat să văd şi să aud muzicieni tineri, plini de entuziasm, dar care cîntă o muzică anostă, plicticoasă şi total neinspirată. Nu înţeleg ce modele au aceşti tineri, de unde se inspiră, cine îi ghidează în munca lor, cine le sînt profesorii? Oricum, invitaţiile pe care le-am lansat de nenumărate ori acestor tineri muzicieni, de a veni să-i asculte pe cei care cîntă în cadrul festivalului JAM, au rămas aproape totdeauna neonorate. Aroganţă sau fudulism? Din nefericire, primesc mult prea puţine aplicaţii de la muzicieni români. Mă întreb mereu (retoric, bineînţeles) unde sînt sutele de absolvenţi de facultăţi de muzică din toată ţara, sau de la facultatea de jazz? Deci nivelul calitativ al muzicienilor este foarte scăzut. Trăim într-un cerc vicios, într-o societate în criză (socială, financiară, politică, juridică, economică, culturală). Dar multe tare ale societăţii româneşti de azi îşi au rădăcinile în criza din sistemul educaţional. Sistemul produce economişti slab pregătiţi, medici şi jurişti şi profesori la fel de slab pregătiţi; deci, nu putem avea pretenţia ca acest sistem să producă muzicieni geniali. Asta e! Pe de altă parte, avem vreo doi-trei muzicieni care nu sînt cu nimic mai prejos decît cei mai celebri muzicieni de pe scena jazz-ului internaţional, care pot cînta şi improviza cu uşurinţă alături de ei. Dar cu o floare nu se face primăvară… În concluzie, există jazz românesc, dar nivelul său este perfectibil.
Mircea Streit
Articolul complet aici
Excelent articolul si de buna seama, binevenit. Da, backgroundul cultural si muzical al muzicienilor romani e inexistent iar in al doilea rand e lipsa Traditiei.
De multe ori, arta improvizatiei nu se invata in scoala sau la facultatea de jazz ci este inspirata din contextul in care vietuiesti si au vietuit toti stramosii tai.
La noi, societaea inca incearca sa copieze modele straine care nu vor fi niciodata pe deplin insusite tocmai ptr. ca lipseste autenticitatea. Un popor fara mari veleitati culturale nu poate produce arta dintr-odata si n-o va produce decat mediocru.
In ultima instanta, cred eu, romanul nu e construit genetic pentru a canta jazz. Partea proasta e ca el e convins ca ar fi.
Arta improvizatiei se invata la scoala. La orice scoala de muzica, chiar si in RO.
Apoi o dai in balarii nationaliste si tzutziene, ma enervezi 🙂
In Romania nu exista “spatii improvizatorice” din cauza absentei unei mase critice care sa le genereze ( muzicieni, critici, public).Mircea explica destul de bine de ce.
Hmmm, exista acele “spatii improvizatorice” de care amintesti tu, doar ca nu se coaguleaza, nu au un numitor comun, sunt imprastiate vai mama lor. Si ne mananca si capra aia si se duce dracu’ spatiu. Si ramanem ofticati si cu buza umflata…Si apoi strigam ca ne doare…
Sorry George, am uitat ca esti un realist de tip social. Am zis ca arta improvizatiei nu se invata DOAR in scoala. Sigur, pana la urma, curios lucru, nu poti improviza fara baze tehnice complete.
Faptul ca romanul nu poate canta jazz dpdv antropologic nu e o gaselnita nationalista, ba chiar din contra. Despre asta e vorba si in articol, de fapt… Kilograme de absolventi de scoli de muzica din Romania care nu reusesc sa prinda “ritmul” actual, “ritm” accesibil unui simplu fan american de jazz contemporan.Iar faptul ca mergem periodic la unicul club de jazz din sat, ma rog, sa vedem si sa ascultam niste unguri din Ungaria nu ne face foarte patrioti, de buna seama. (e o gluma, nu te aprinde)
Noah, in fine, ideea mea era, relativ la articol, ca nivelul foarte scazut al muzicienilor de jazz romani nu se datoreaza numai crizei din sistemul educational ci e o chestie mai profunda care tine de mentalitati si abordari culturale.
De treaba cu balariile tzutiene n-am cunostinta, n-am auzit, nu cunosc.
Toate concluziile discutiilor despre starea dezastruoasa a culturii, in cazul de fata a muzicii de jazz, de la noi ii ocolesc din start pe cei care discuta. Ei au scapat, ca prin minune, de blestemul ancestral al impotentei culturale… ei sunt altfel. Intr-o tara unde nu exista, ma-ntelegi, profesori, medici, apicultori, muzicieni de jazz si mai stiu eu ce avem, totusi, niste oameni lucizi. Da’ lucizi, nene, nu gluma. Ei au patruns secretele jazz-ului si deplang starea precara a celor care nu stiu inca sa bata din palme pe timpii doi si patru, fiindca n-au fost la North Sea. Sincer sa fiu, nu dau doi bani pe parerea lor. In ce ma priveste imi vad de treaba si incerc sa ma dezvolt, fara infatuare dar si fara vreun complex istoric sau geografic. Iar cei care vin la concertele mele – si la ale lui Sorin Romanescu, si la ale lui Mircea Tiberian etc – nu sunt oameni care sa nu fi auzit de Ken Vandermark sau Kurt Rosenwinkel. Si totusi aplauda, si dau bani pe bilet si astfel sustin fenomenul, ceea ce nu se poate spune despre arbitrii bunului-gust de mai sus. Asa ca, daca sunteti in Bucuresti, vineri e concert iordache (a wannabe sax player) in Art Jazz Club.
nu vreau sa intru aici intr-o polemica; vreau doar sa adaug citeva cuvinte pe care nu le-am scris in articol. desigur, “jazz” este un cuvant de care ne folosim de obicei pentru a desemna o anumita muzica, un anumit gen muzical. aparuta la confluenta dintre mai multe culturi, aceasta muzica s-a transformat si a evoluat enorm de-a lungul istoriei. de asemenea muzica a fost etichetata diferit, primind sute de definitii, una mai colorata decat cealalta, dar de fapt toate adevarate, pentru ca genul este un cocktail de genuri muzicale si, fiecare vedea altceva in aceasta muzica. s-a nascut un fel de muzica unica, care nu putea fi categorisită nici folclorica, nici populara şi nici culta, pentru că de fapt era din toate câte puţin. aceasta muzica noua a avut trei caracteristici principale:
1- avea „swing”;
2- avea un cod individual, adica crea un limbaj de comunicare între muzician şi ascultător, iar aici un rol important îl avea improvizatia muzicala;
3- muzica respectiva avea un caracter extatic (la inceput, jazzul in formele sale primitive /gospel, etc/ se canta in biserica, dupa slujba, cand muzicieni, predicatori si credinciosi ajungeau impreuna la adevarate stari paroxistice. Mai tarziu aceste stari se obţineau la jam sessions).
In ultimii aproape 100 de ani jazzul a evoluat foarte mult, dar cele trei caracteristici s-au pastrat. in zilele noastre relaţia dintre swing (azi ii spunem groove) si tensiune/destindere difera foarte mult de cea din perioada primitiva si chiar clasica a jazzului. genul s-a îmbogatit de-a lungul timpului cu elemente apartinand diferitelor culturi, introduse chiar si de emigranti, jazzul a ajuns azi să fie mai aproape de tradiţia muzicală europeană şi de muzica cultă. dar cu tradiţia romanească si muzica traditionala romanesca nu are aproape nimic in comun.
mai important, cred eu, atunci cand vorbim de un “jazz romanesc” este faptul ca muzicienii (romani) trebuie sa inteleaga regulile de baza ale acestei muzici si pe urma, sa cante asa cum simt ei. nu trebuie sa incerce sa cante ca americanii (pentru ca oricum nu vor reusi). iar regulile de baza (improvizatie, etc.) nu se pot invata dupa ureche, ci doar la cursuri specializate, workshopuri, etc.
deci muzica asta, daca vrei sa o faci bine, chiar trebuie luata in serios.
Mna, nu vă supăraţi pe un neofit, dar am o întrebare: cine cântă jazz în România actuală? Câteva nume acolo, personal când zic “jazz” îmi vin în minte doar Bega Blues Band şi Johnny Răducanu, în rest e noapte.
Please? 🙂
@iordache, @dAImon vă rugăm să ne acceptaţi scuzele de rigoare dar abia acum am gasit comentariile voastre. am avut oarece probleme cu siteul, am modificat câteva lucruri iar unele comentarii s-au dus direct în spam.
“In ce ma priveste imi vad de treaba si incerc sa ma dezvolt, fara infatuare dar si fara vreun complex istoric sau geografic.”
Foarte bine Iordache, da-i bataie, poate poate iasa ceva, cine stie?
Pe de alta parte, nimeni de aici nu se da lucid si destept, iar faptul ca se critica starea “jazzului romanesc” ar trebuie sa te bucure, zic eu. Sa nu crezi ca daca vii prin preajma nu vom merge la concertele tale, nu vom aplauda sau nu vom plati biletul. O vom face manati tocmai de pasiunea comuna ptr. ceea ce ar trebui sa fie muzica.
N-am inteles, totusi, ce treaba au aici Ken Vandermark si Kurt Rosenwinkel, sunt doua spectre muzicale total diferite.
si fiindca veni vorba de Tavitian, mie unuia nu imi e pe plac interviu asta, dar pun linkul aici, vedem ce-o iesi: http://www.catavencu.ro/harry_tavitian_ce_e_viata_in_jazz_ca_in_orice_altceva_un_mare_rateu-12522.html
apropo de Tavitian si Iordache-ul de mai sus scripturator, ia bagati un uachi acilea:
http://www.youtube.com/watch?v=xiJRGdeIW4o
@george: cu interviul ala as fi oleaca circumspect, e Istodoru cu Harry, doua persoane care au un simt dezvoltat al umorului, stiu, lucru rar in peisaj, ca urmare merita sa ne hlizim nitel nicedecum sa-i luam foarte in serios.
Despre Harry se pot spune multe lucruri insa unul e cert: e cel mai pitoresc si veridic muzician de jazz din spatiul nostru. Cine a prins anii ’80 stiu ca, pe vremea aia, concertele Harry Tavitian & Corneliu Stroe erau cam singurele evenimente la care chiar se merita sa mergi.
@gabi b. da stiu cine e Istodor, dar nu cred ca e o maniera buna de a face promovare…asa in bascalia romaneasca