În următoarele rânduri nu vreau să pun în discuţie neapărat măiestria veteranului jazzman maghiar Szakcsi Lakatos Bela cît atmosfera creată vineri seara la clubul de jazz Posticum.
Eu unul, m-am simţit bine fiind înconjurat de oameni pe care-i consider prieteni (oare nu-i ăsta rostul unei seri la club?), mi-a plăcut îmbulzeala, iar faptul că am stat undeva în spate şi am ascultat totul ca din gară nu m-a făcut defel mai nervos. Oricum, din nefericire, ştiam la ce să mă aştept, iar temerile mi s-au confirmat, avînd parte de un concert care n-a diferit prin nimic faţă de ceea ce se întîmplă în mod curent la Posticum.
Sînt de părere că muzica, în special jazzul, trebuie să surprindă auditoriul, noţiuni precum creativitate, spontaneitate fiind la ordinea zilei în ceea ce priveşte arta improvizatorică. N-a fost aşa, a fost un concert de jazz standard, o senzaţie continuă de deja vu, manierismul impregnat în pereţii Posticum-ului făcîndu-şi din plin datoria.
Retrospectiv, pot spune că aproximativ de un an văd acelaşi concert la Posticum, protagoniştii schimbîndu-se uneori între ei fără însă ca asta să „dăuneze” impresiei generale. Sigur, sîntem pretenţioşi, uşor cosmopoliţi şi nu ne place nimic însă aşa cum a fost posibilă o seară cu KLB care prefigura o cu totul altă direcţie de percepţie muzicală tot aşa poate că ar trebui rupt acest swing tern de care avem parte de o bună bucată de vreme.
Protagoniştii concertului de vineri s-au reprezentat bine individual, chiar cu o menţiune pentru tînărul contrabasist exotic Lakatos Peczek Kristian, însă ca grup au funcţionat doar schemele care pot sa satisfacă eventual unii consumatori de divertisment. Sunetul a fost insuficient pentru un public care a acoperit toate ungherele salii, aceasta fiind o problema rezolvabilă, cred eu, pe viitor.
Ceea ce a fost îmbucurător, totuşi, a fost să văd un public foarte numeros, pasionat de evenimente aşa, mai deosebite, şi care, cred eu, ar face faţă la provocări muzicale dintre cele mai neobişnuite.