Grigore Leşe sau despre filonul arhaic românesc

Un rapsod, întrebat de ce horeşte, a răspuns: „C-aşa-mi vine”

Concertul susţinut miercuri seara de Grigore Leşe în sala filarmonicii orădene a fost, în fapt, un curs teoretic şi practic despre ceea ce înseamnă folclor autentic, arhaic. „Aşteptînd Crăciunul” a fost genericul concertului însă cei care s-au aşteptat la colinde gen Hruşcă au fost cu siguranţă dezorientaţi. Maestrul Leşe a făcut diferenţa între ceea ce înseamnă o „corindă” şi un cântec religios de mare popularitate gen „O ce veste minunată”. Colinda la romîni are un caracter precreştin, nu are urmă de smerenie în ea sau de umilinţă ci dimpotrivă, are un caracter aproape războinic, pastoral, dur, direct.

Trebuie spus că Grigore Leşe provine din zona Lăpuşului, un ţinut cu caracteristici proprii, încărcat cu tradiţii seculare care încă se mai păstrează, filonul moroşenesc e evident, bărbaţii sînt bărbaţi, femeile cam la fel ca şi bărbaţii, cîntecele şi obiceiurile din zonă sunt puternic încărcate emoţional, încît începi să pricepi de ce acei oameni n-au putut fi îngenuncheaţi niciodată.

Configuraţia concertului a fost una din care a lipsit tot ceea ce înseamnă efect special sau tehnologie de vârf, instrumentarul a fost redus la o cobză şi o dobă. Leşe a fost susţinut în demersul său de cinci voci feminine care s-au descurcat apreciabil însă, evident, nu ele erau punctul de atracţie. Leşe a cântat vocal într-o manieră cum n-am mai auzit pe nici un rapsod făcînd-o, cîntatul cu noduri se numeşte, o tehnică specifică bătrânilor din nordul Maramureşului. Inteligent fiind, Leşe a relaţionat deosebit cu publicul, practic l-a avut la picioare, tot actul scenic venind parcă din alte vremuri.

Ceea ce a şocat, poate, pe moderni, a fost lipsa totală de convenţie, întregul performance fiind de un nonconformism năucitor în totală disonanţă cu „folclorul de tip nou”. A fost un atac la adresa prostului gust, argumentat, susţinut de o spiritualitate veridică ţărănească. A fi român, pentru Grigore Leşe, înseamnă cu totul altceva decît pentru cetăţeanul român care se crede parte a marii familii europene.

În fine, pot să menţionez un fapt cu totul îmbucurător, sala Filarmonicii de Stat orădene a fost plină ochi, publicul a fost demn de tot respectul ceea ce mă face să cred că mai există cel puţin o şansă.

Partea a II-a

Partea a III-a