Pere UBU – David Thomas, interviu & cronica

Va eram dator cu o cronica si un interviu Pere Ubu & David Thomas de pe A38 din Budapesta. David Thomas a fost foarte amabil si ne-a acordat un interviu savuros. Am fi vrut sa postam filmarea dar David nu ne-a dat acordul insa a fost de acord cu transcrierea lui.

Destul de singur dar cam împotriva nimănui…

– interviu David Thomas și cronică de concert PERE UBU –

“Nu nega ceea ce nu înțelegi, căci s-ar putea să te negi pe tine însuți” (Ioan Gyuri Pascu – În cautarea armoniei)

Vă mai spune ceva rockul din zilele noastre? Daaaa, e stilul acela care intră în triada cu sex & drugs… Se cântă despre eliberare, anarhie, sex, alienare, dragoste, spontaneitate, creativitate. Mesajul inițial a cam fost înlocuit de o perdea de fum în spatele căreia se depistează business mediatic și motivații pecuniare, adaptări la un trend bine stabilit și din ce în ce mai puțina muzică. Parcă nici n-au existat vremurile când LED ZEPPELIN, pe toată durata carierei lor, n-au apărut o singură dată la televizor, iar pe unul din cele mai vândute discuri ale lor nici măcar nu se menționa cine cânta…

Gașca grăsunului magnific – denumită cu umor și ironie în onoarea lui Alfred Jarry – a fost motivul atracției acelei seri de Luni. Totul autumnal și foarte amical, chiar și prețul biletului (aprox 14 euro). Trupa din `75 care trei ani mai târziu a dat startul cu albumul de debut la ceea ce se numește latura artistică a punk-rockului. Și următoarele realizări au o brumă de clasic în ele, reușind să fie adevărate oaze de nonconformism în noianul supus industriei. David poartă stindardul de la bun început, atunci când îl avea încă alături și pe un alt ziarist, Peter Laughner. Așa au început excursiile pe o potecă nu foarte bătătorită. “Un ciudat” – cred că l-ar eticheta Lenți Chiriac, încercând să pară prețios în ceea ce-l privește pe acest Andy Kaufmann al rockului. Un munte de om care și-a împărțit și și-a rotit oamenii cu Căpitanul “Inimii de vacă”. Însă, oricât de discret ar fi, tot mai expus a fost și e decât Don van Vliet. Nu s-a ferit nici de întrebările puse cu puțin timp înainte de spectacol. Deoarece “concert” e prea puțin spus.

În cazul întâlnirii cu oamenii evoluați spiritual, nici nu observi cum te învăluie bucuria să le fii prin preajmă. Asta am simțit în timp ce primeam explicații legate de soarta rock`n`roll-ului, de conexiunile existente între Britney, insul chiorâș și pămpălau, leader de “cap radio”, și victoria punk-ului. Pe lânga ideile expuse, aparent nepieptănat, și gândurile argumentate chiar științific, unele mustind de umor, ne-a fost împărtășită și una din marile realizari ale vieții lui Mr. Thomas.

– Pe site-ul tău există o foarte consistentă rubrică FAQ. De ce ? Ți-e teamă să fii greșit înțeles ?

– Nu, doar vă economisesc timp cu asta. E suficient să copiezi din ele, să extragi ce ai nevoie și articolul e gata! Le ușurez munca ziariștilor.

– Și chiar sunt citite ?

– Nu știu, voi vedea din întrebările pe care mi le veți adresa.

– Chiar nu ți-e teamă sa nu fii bine înțeles ?

– Nu, deloc. De fiecare dată sunt greșit înțeles dar asta face parte din viață. (adresându-se unui fotograf) Nu-mi face poză în timp ce fumez pentru că mama va fi nervoasă! Adică știi ce: fă-mi poză! Da` să aranjezi cumva ca acel obiect din gura mea sa nu fie o tigară… Deci: site-ul. Așa cum ai vazut, e mai detailat, mai intelectual, mai inteligent și pretențios decât al oricărei alte trupe din lume. Explicația e simplă: noi chiar răspundem întrebărilor! Dacă un răspuns e precis, punctual și acoperitor, el poate fi pus pe net. Aceasta e una din menirile computerului: o chestiune pe care să o scrii doar o singură dată.

– Una din explicațiile posibile ale faptului că ești un neînțeles rezidă chiar în simțul umorului de care dai dovadă. E suficient să te citez: “PERE UBU e mainstream-rock. Justin Timberlake e o ciudată muzică experimentală. Robbie Williams e avangardă. Britney Spears aduce ceva nou la fiecare apariție”.

– Da, poate părea comic dar nu acesta a fost scopul. Oamenii plâng când eu râd și râd când eu plâng. M-am obișnuit cu asta, face parte din joc. Ce ai citat e o afirmație foarte responsabilă și serioasă dar pentru a o înțelege trebuie să cunoști istoria rockului. Dacă crezi că e o poantă, înseamnă că n-ai înțeles-o. Sabia dreptății și a adevarului îi desparte pe cei ce înțeleg de cei ce nu o fac. Foarte multe din mesajele mele așa funcționează.

– De unde crezi că există această cerință în muzica pop de a ieși cu ceva aparent nou de fiece dată ?

– Ok, hai că-ți spun. La începutul anilor `70, muzica rock a pășit într-un mod spectaculos pe un drum, marcându-i sau prezicându-i în acest fel destinul ori sfârșitul. Și asta a constat în introducerea sunetelor abstracte prin sintetizatoarele analogice și a muzicii concrete (musique concrete). Așadar, cei ce corespund acestei cărări predestinate, aceia cântă mainstream-rock. Cu cât e mai abstract, mai conceptual, mai rafinat – cu atât mai mult! De aceea afirm că noi cântam acea muzică spre care trebuia și spre care se îndrepta rockul. Mulți spun: “Aaah, v-ați depășit condiția ! Ați apărut înainte de vreme !” Aiurea: noi am fost cei care am fost conformi și contemporani din punct de vedere sonor cu vremurile pe care le trăiam. Iar toți ceilalți – ok, exagerez! – marea majoritate era depășită. Cântau doo-wap și chestii de-astea… Noi suntem valul principal, muzica părinților (cu referire și la “The Mamas & The Papas”). Toți ar fi trebuit sa cânte, aproximativ, ca noi. Problema a fost că a apărut punk-ul. O mișcare total reacționară, care a făcut posibilă pentru casele de discuri și o serie de firme să “fure” rockul, să-l păcălească și să-l folosească pentru a vinde blugi. Iar pe la mijlocul anilor `70, surprinzător, mulți au început să spună despre grupuri deștepte și învăluite de cult ca “The Residents” sau “Television”: “Nu avem nevoie de așa ceva. Sunt grupuri intelectuale și au muzica prea inteligentă. Cu ăștia nu vom putea vinde blugi, mașini și sprayuri. Câinele să meargă și să se culce înapoi în propria-i vomă !” Dacă ești atent la reclame, vezi că trăim în epoca victoriei depline a punk-ului. Doar asta se aude de pretutindeni: punk tare ca piatra. COLDPLAY e punk. Nu văd dosebire între Johnny Rotten și vocalul lor. Cum îl cheamă pe imbecilul care cântă acolo ? Copilul acela care se uită câș și e plin de bube…Thom Yorke ?

– El e in Radiohead.

– Ok, nici o diferență între RADIOHEAD și THE CLASH, exceptând că cei din urmă au fost mai buni. Britney e o punk. Fără conținut, fără erudiție. Nu susțin că toată lumea tre` să fie intelectuală. Rockul adevărat creează o punte, un echilibru între intelect și corporal, între spiritual și material. Un balans care le e specific oamenilor. Pe când RADIOHEAD… Chiar nu vreau să mă tot leg de ei, deși o fac. M-am împotmolit la Britney și la Radiohead, nu mai sunt capabil sa rețin nume noi. Keith, de cine să mă leg în loc de ăștia ?

Keith Moline: De Animal Collective. Deși ei nu sunt prea cunoscuți…

David: N-am auzit niciodată de ei.

Keith: Desigur că nu.

– N-are importanță, oricum toți sunt la fel.

– Uneori vorbești despre “destinul” rockului iar alteori despre importanța elementară și vitală a factorului geografic și a mediului înconjurător asupra muzicii. Aceasta nu e o imagine puțin cam deterministă?

– Dacă vei privi oricare ramură a artei de la începutul secolului trecut, spre exemplu pictura, iți vei da seama. Nu mă prea pricep, dar știu că dacă se analizează ceea ce s-a întâmplat atunci, cum tot felul de artiști pictau lucruri abstracte, conceptuale – îți vei da seama că pe atunci s-a prefigurat calea pe care vor înainta lucrurile. Poate că pe alocuri există devieri dar direcția era dată. Nu cred că e vorba de determinism, ci despre faptul că orice artist își are calea lui proprie de dezvoltare, cu posibilitățile aferente. Asta se vede clar, deja după primii pași făcuți. E cam evident încotro o va lua. Cel puțin pentru mine…

– Nu pot apărea modificări majore pe acest drum ?

– Cum spuneam: o poate lua pe ici-colo, cu mici deviații (face gesturi scurte), dar nu într-o direcție neașteptată (face un gest extrem). Iar punk-ul exact asta a făcut !

– Există o secțiune pe site-ul tău care face o recomandare legată de ordinea optimă în care să facem cunoștință cu albumele PERE UBU. Crezi că cineva își poate forma opinii diferite despre trupă în funcție de prima întâlnire și de această ordine ?

– Da, cu siguranță. Sunt destui care pedalează pe ideea că trebuia să mai compunem înca un “The Modern Dance”. Sau: de ce nu am scos de 3 ori consecutiv ceva de gen “Dub Housing” ? Pentru că nu am fost în stare! Ideea e că PERE UBU și-a propus o mișcare continuă. Așadar în funcție de locul în care intri în poveste, de poziția firului în care te-ai înnodat, impresiile vor fi diferite. Însă, independent de asta: tot noi suntem aceia de pe disc. Întrebarea e dacă chiar vrei să fii ca THE ROLLING STONES? La începutul anilor `70 au avut o influență uriașă asupra noastra: ei reprezentau tot ceea ce noi nu doream sa devenim! Nu vreau să fac mișto și de ei, da` de cineva tot tre` să fac… Publicul birtului pe unde trec uneori să beau, s-a ancorat definitiv în anii `70. Se cântau incontinuu acele piese de care râdeam de ne spărgeam acum 3 decenii și ceva. Cel mai infect gunoi al tuturor timpurilor! Iar acum toți sunt cu nostalgia “epocii de aur”. A fost o perioadă “de aur” exact ca oricare alta. Am încercat să le explic asta boilor, faptul că acea muzică era comică. Că nimeni nu o asculta, doar părintii – iar ei (pe o voce tâmpă): “Peter Frampton e un geniu!”

– În acest sfârșit de deceniu e aproape un leit-motiv că s-a intensificat interesul pentru muzica “indie”…

– (întrerupând) Ce naiba e această așa-numită “muzică-independentă”? Mi-a fost scârbă să fiu independent, m-am bucurat când am fost la o casă majoră! Există o singură deosebire între ele: cele mari au al naibii de mulți bani ! Oamenii sunt la fel: vând discuri! Exact asta e treaba lor și la o casă “indie”. Când am fost la cei mari, toți făceau pe ei de frică în ceea ce ne privește. Intram într-o cameră și (pe o voce de prostănac): “Vai, Doamne ! PERE UBU ! Ce ne facem?” Mai bine ar fi tremurat mai puțin și ne-ar fi ținut mai din scurt. “Nu faceți asta, băieți! E o idee proastă.” Iar noi nu și nu. Nu ne lăsăm. Iar ei (pe o voce speriată): “Ok, faceți!”. Cât timp am fost la o casă majoră am jucat rolul de momeală. Sperau că atunci când un grup primea mai multe oferte să le poată spune: “Haideți la noi, aici sunt și cei de la PERE UBU!” Unul dintre cele cele mai frumoase momente ale vieții le-am avut când mi-am dat seama că cei de la PHONOGRAM REC. au pierdut cu noi 2 milioane de lire! Am fost plin de mulțumire și încântare. Toate încasările din discurile vândute de Jimmy Sommerville și Communards mergeau spre a ne plăti nouă datoriile! E o senzație unică, minunată și copleșitoare! PERE UBU ar trebui sa intre în istorie ca trupa cea mai lipsită de succes dpdv comercial! Totuși, în dauna acestei certitudini, noi scoatem discuri pe piață. In continuu. Există oameni care ne dau bani să ne înregistrăm un material, chiar dacă știu că vor pierde o droaie de parai cu noi…

– Ai făcut parte dintr-o serie de proiecte. Care e diferența dintre ele și PERE UBU?

– Doar muzicienii, pentru că eu fac același lucru. Întotdeauna exact același lucru. E o senzație ciudată, de parcă aș fi într-o stație de autobuz, și indiferent ce bus vine, eu urc. Dacă vine unul PERE UBU, înseamnă că a sosit timpul pentru un nou album PERE UBU! Îl ducem în turneu, după care tre` să vină un alt vehicul. Mă pun în stație și aștept. Iată că vine un autobuz “TWO PALE BOYS”! Știi, P.U. e ca o mare producție hollywoodiană, pe când TPB e ca un film străin, să zicem… Nu pentru voi, firește. E din acelea alb-negru, cu subtitrare… Dacă cineva mă roagă să facem ceva împreună, de regulă se face. Dacă tu mă rogi, e posibil și cu tine. Spre norocul meu, mă caută, în general, oameni interesanți. Thom “Sașiul” Yorke evident nu va veni la mine, există un astfel de filtru.

– Aceste colaborări ți-au schimbat percepția despre muzică?

– Nu, ideile mele nu s-au schimbat nici o fărâmă din `72 încoace. Oamenilor nu le place sa audă asta. Dacă însă ai idei bine fundamentate, de ce e nevoie ca ele să se schimbe?

– Pentru că, poate, ai parte de noi influențe…

– Gândurile mele nu se bazează pe influențe. Nu pe așa ceva le-am clădit, ci pe istorie, pe realitate, pe știință, pe fizica particulelor. Pe astfel de lucruri care nu se prea schimbă. Nici o idee nu e cu adevărat importantă dacă nu poartă în ea o perspectivă de 500-1000 de ani. În gândurile mele perspectiva e de minimum 500. Iar dacă ai așa ceva, de ce ai schimba-o? Nici omenirea nu s-a schimbat. Exact aceleași speranțe, vise și temeri sunt în noi ca acum 1-2000 de ani. Dacă te preocupă problemele omenirii, nu vei fi interesat de schimbare.

–  Însa muzica s-a schimbat mult în ultimii 1000 de ani.

– Aah, da` de unde! Ce e muzica? Una din formele de bază ale comunicării umane. Iar oamenii au rămas aceiași. Se schimbă câteva forme exterioare, mode. Acestea sunt neimportante. Ultima schimbare esențială a fost apariția microfonului, inventarea difuzoarelor și amplificarea chitărilor. Faptul că Edison a inventat modalitatea de înregistrare a sunetului, asta a adus cea mai mare schimbare în muzică în ultimele multe sute de ani. Toate celelalte sunt incomparabile cu asta.

– După părerea multora și internetul a adus schimbări majore.

– Știi, asta e ceva ce fiecare generație și epoca își dorește: să fie ei mai importanți ca alții. Nu am cunoștință despre nimic important care să nu poată exista fără net. În schimb, nu cred că ai auzit despre ceva ce a rputea exista fără fonograf. Această invenție ne-a schimbat existența și percepția. Toate vin de aici: blues-ul, country-ul, formele narative ale cântatului. După aceasta, sosirea lui Elvis a fost doar o chestiune de timp.

– În 1988 ai cântat prima dată la Budapesta. Îți mai aduci aminte de ceva? De orice.

– Nu, absolut de nimic. Îmi pare rău. Toți cred că îți vei aduce aminte de orașul lor, însă pentru mine e la fel ca celelalte.

– Te-am întrebat pentru că era chiar perioada de sfârșit a comunismului…

– Știiiu, dar asta a fost problema voastră. (râde) Problema mea a fost să duc la bun sfârșit concertul. Nu-mi pot aduce aminte de astfel de amănunte. Îți rămân în memorie camere de hotel… și… camere de hotel…

(10 minutes! – strigă cineva din staff.)

– Scuze, trebuie să mă îmbrac pentru show.

Chiar nu m-a deranjat că n-am mai apucat să-l întreb despre cum gestionează popularitatea și momentele de singurătate; despre cum ar arăta acel mm personificat pe care il adaugă muzicii…

Neintrând în discuția “camere de hotel”, mă puteți întreba cu ce am rămas după acest eveniment al unei formații care alături de DEVO și TALKING HEADS se află în prima linie a new-wave-ului american? M-am simțit ca într-un BEEF(HEART)-steak-zappaian condimentat cu săgeți TIGER LILLIES. Însă pe lângă cruditatea sonor-vizuală, din melanj făceau parte și o pâine grotesc-avangardistă a art-punk-ului îmbibată în teatrul absurdului, care cuprindea ca pe un sandwich amestecul haosului cu perfecționismul tehnicist.

Show dadaist-multimedia cu animația fraților Quay. Experiențe alternative cu coloratură funk și free-jazz pe alocuri. Iar peste toți și toate a tronat, monumental, ca un FALSTAFF: PAPA UBU! Eeei, mușcați? A facut-o David pe alocuri, vocalizând maniacal, imberb și inteligent. Iar ceilalți s-au regăsit de minune în rolurile jucate. Spre sfârșit, în partea de “encore”, memorabilă rămâne agitația domoală a fanilor ridicați de pe scaune, o mișcare și o imagine curmată de dubla bucurie a celui ce ne-a oferit acest colaj greu încadrabil: s-a terminat pe nepusă-masă nu doar concertul ci și turneul!! Și a încălecat (adică șezut) David pe-un colț (mai degraba mijloc) de scenă, vânzând CD-uri și tricouri celor dornici să le dețină… (rimă întortocheată)

Trăiască rockul?!

Sau măcar, către neapărat : LONG LIVE PERE UBU !