“Ohh, my God…”; acestea au fost cuvintele lui Joey Calderazzo, pianistul din Quartetul lui Branford la 
intalnirea cu publicul din Debrecen, de la Kolcsey, de Duminica seara.
Patru costume impecabile, un saxofon parca scos de cateva minute din baia ionizata a unui alchimist ce
nu a existat vreodata, cercurile concentrice ale cinelelor se vedeau si din Oradea si un contrabass proaspat ceruit. Branford Marsalis saxofon, Justin Faulkner drums, Eric Revis bass si Joey Calderazzo pian. Asta din punct de vedere al aparitiei scenice.
Am o teorie care mi-a fost confirmata si la acest concert. Ceea ce face un artist mare, pe langa muzica sa (in cazul asta), e si tactul. Piesa de deschidere. E un moment esential pentru o prestatie live. Daca ai prins publicul din primul sut, foarte greu sa il scapi dupa aceea. Si Branford e un artist mare. “Return of the Jitney Men” de pe ultimul lor disc, “Metamorphosen” din 2009. O compozitie de-a lui Jeff “Tain” Watts, fostul drummer al quartetului, plina de energie si in acelasi timp oferind o bogatie improvizatorica deosebita. Aproape de free-jazz, huh…
Cu o prezenta, uneori discreta pe scena, in momentele de initiere ale pieselor, Branford a oferit lui Joey Calderazzo, in multe randuri, posibilitatea de a se exprima plenar. Fragil pe alocuri si plin de nostalgie in “The blossom of parting“, tot de pe ultimul lor disc, ludic si dezlantuit de cele mai multe ori. Cu o miscare scenica de-a lui Jarrett, dar cu mult, mult mai mult aplomb. Chapeau bas, Mr. Calderazzo.
Justin Faulkner a transpirat cel mai mult si nu degeaba. Ne-a transmis ritmul dement al Africii, langa mine cucoanele burgheziei din Debrecen isi cautau posetele pe jos iar lui Eric Revis apa plata nu-i mai ajungea.
Cu un bis clasic, “Rhytm-a-Ning“, dupa aproape doua ore de prestatie excelenta, Branford Marsalis Quartet au facut o plecaciune in fata unui public demoralizat de criza, dezmortit din inertia cotidiana. O plecaciune imensa cu zambetul pe buze. Ne-a facut fericiti. Multumim frumos.
Mai trebuie sa va zic ceva. Jazz-ul e o muzica care se asculta cel mai bine live. Pe discuri puteti percepe ce se intampla doar in proportie de 60-70%. E o muzica vie prin excelenta.
P.S. Daca il mai prind si pe tac-so pe la vreo cantare, aproape ca am vazut toata familia asta. O familie tipica de americani artisti. Ohh, my God !