Incidentul de la Budapesta, review Porcupine Tree

Multumim lui Bogdan Albulescu pentru cronica concertului celor de la  Procupine Tree.

So, here it is:

Soarele incepe sa paleasca pe masura ce autostrada ne poarta spre Budapesta. Traficul se aglomereaza. Gandurile amestecate cu franturi de versuri launtrice in surdina anunta tacit un incident la ceas de seara. Un Incident muzical : concertul celor de la Porcupine Tree, turneul de promovare al celui mai recent album al lor : THE INCIDENT. Steven Wilson si banda sa au ajuns in sfarsit la Budapesta. La acest gand imi suna cat se poate de clar in minte piesa lor “Arriving somewhere, but not here”.

Ajungem la Pecsa (Petofi Csarnok), parcam si pornim spre casa de bilete. Trecem pe langa doi mamuti motorizati negri : autocarul trupei  (pe unul din geamurile laterale prafuite era scris un “Love Gavin”) si tir-ul pentru instalatia de sunet a trupei. La casa de bilete numai noi, stingheri, platim, privim biletele, le punem bine sa nu le pierdem. Comoara care ne va duce spre epicentrul incidentului. La un moment dat, zgribulit de frigul pustei, cu o geanta pe umar, trece pe langa noi John Wesley, cel de-al doilea chitarist al trupei. Schimb de priviri, un zambet timid si dispare in incinta salii.

Concertul incepe la ora 20. Suficient timp pentru plimbari, cafele si speculatii cu privire la tracklist-ul concertului. Ne rugam sa auzim “Russia on Ice” de pe albumul “Lightbulb Sun”. Ramane de vazut.

La ora 7 am ajuns inapoi la Pecsa. Lumea statea la coada la intrare, cuminte si intelegatoare. Un melanj de limbi in jurul nostru : maghiara, romana, poloneza, engleza, franceza, toate cu acelasi subiect : Incidentul ce urma sa se dezlantuie. La intrare un anunt din partea trupei prin care ne rugau pe toti sa nu filmam sau sa fotografiem evenimentul.

Ajunsi inauntru ne indreptam spre standul cu obiecte promotionale. Tricoul 5000 ft, poster oficial al evenimentului (din partea lor, in limita stocului). Adjudecate.

Ajungem in fata scenei, suntem in fata, aproape de magma sonora. Privesc uimit backline-ul (instrumentele, efectele si amplificatoarele de pe scena) : o colectie impresionanta de chitare Paul Reed Smith, amplificatorul Marshall Plexi al lui John Wesley, nelipsitul amplificator Bad Cat al lui StevenWilson, clapele si modulele de sunet ale lui Richard Barbieri, Ampeg-urile de bass ale lui Colin Edwin si setul masiv de tobe Sonor in culori de camuflaj al lui Gavin Harrison – o epopee de brand-uri legendare, agresive si impunatoare. Urma eruptia de sunete peste putina vreme. Lumina se stinge.

Pe scena isi fac aparitia cei de la trupa Damians, numar de deschidere al celor de la Porcupine Tree, un produs nou al combinatului de sound, compozitie si mesaje care poarta numele Steven Wilson. Trio-ulfrancez isi incepe recitalul in forta, piese elaborate, lucrate extrem de bine, sound modern. Da, rock progresiv programat fara nici un fel de eroare. In urma prestatiei celor de la Damians, publicul este pregatit sa dea piept cu incidentul. Pe scena isi fac aparitia tehnicii de instrumente, care verifica atent fiecare cablu, fiecare acordaj, fiecare led. La un moment dat tehnicul de chitara revine cu un aspirator pe scena. Va intrebati ce rost are ca un ethnic sa dea cu aspiratorul pe scena ? Ei bine, pentru cei care nu stiu, Steven Wilson canta doar descult. Oare de ce ? Va invit la polemici, hehe.

Tehnicii si-au incheiat sarcinile. Tensiune, freamat, fluieraturi, aplauze, scandari de nume. Se apropie momentul.

PORCUPINE TREE intra in arena, lumea s-a dezlantuit. In acel moment toti devenim parte a incidentului, nu mai e cale de retragere. “Occam’s Razor”, intro-ul albumului si “The Blind House” opresc timpul in loc. E magistral. Un sound elaborat, perfect, riff-uri clare.

Fiecare sunet este completat de proiectiile geniului vizual din spatele trupei, prieten de ani de zile cu acestia, fotograful si regizorul Lasse Hoile. “We lost the skyline” (spune un vers de pe un album Porcupine tree din trecut). Da, am parasit orice orizont perceptibil. Am intrat in lumea lor, ne-au acceptat.

In mica pauza dupa a doua piesa, Steven Wilson anunta la microfon : “We finally made it to Hungary. I want to apologize for this delay, but we’ll try to make it up tonight”. Publicul nu a intarziat sa-l rasplateasca cu o mare de aplauze, zambete si urale. Exact ca in filmarile de pe alte meleaguri, Wilson, un diplomat britanic desavarsit.

Au continuat sa presteze magistral, in ciuda oboselii vizibile (mai ales la John Wesley si Gavin Harrison), ca si cum s-ar fi aflat pentru prima data pe scena dupa un lung concediu, restul materialului de pe primul disc al albumului The Incident. Apoi un moment de respiro : “We’ll be back in 10 minutes after a short break to carry on with some old stuff”,  anunta Steven Wilson. Pe ecranul de proiectie apare un cronometru. 10 minute. 9.59, 9.58… Ma uit in jur, lumea incepe sa clipeasca. Se trezeste dintr-un vis narcotic asemenator celui care sta la baza unuia dintre cele mai programatice albume ale trupei Porcupine Tree, “Voyage 34 – The LSD Trip”, un apropos subtil spre galaxia psihedelica Pink Floyd-iana a anilor 70.

0.05, 0.04, 0.03…Porcupine Tree revine pe scena. Preiau fraiele din nou. Nu exista nici un risc de prabusire. “Pasagerii” inchid din nou ochii.

Piesa de inceput a celei de-a doua parti, “The Start of Something Beautiful” de pe albumul “Deadwing” a anuntat intr-adevar un inceput epic al celei de-a doua parti.

Urmeaza apoi subiectul polemicilor noastre dinainte de concert. “Russia on Ice” de pe albumul “Lightbulb Sun”. “You think I deserve this / You said I was stupid” rasuna din intreaga sala alaturi de vocea lui Wilson. Toti traiam acele versuri.

Steven Wilson renunta la chitara electrica pentru urmatoarea piesa. Tehnicul ii aduce superba chitara acustica Babicz, de care frontbrain-ul trupei este nelipsit de cativa ani buni. Urmeaza o piesa care, dupa spusele lui Wilson, este cea mai “simpla” compusa de ei. E piesa mea de suflet, pe care nu speram sa o aud tocmai in acele momente, “Lazarus” de pe albumul “Deadwing”. Inima imi sare din piept, cant fiecare vers alaturi de Wilson, clipesc des sa fiu sigur ca nu e doar o inchipuire, imi amintesc drumurile lungi si noptile nedormite. Am trait de multe ori povestea din spatele acestei piese.

“Way out of here”, de pe penultimul lor album, “Fear Of A Blank Planet” e strigatul lor existential prin care ne amintesc ca inca traim pe o planeta in care emotiile dispar, amintirile dor, cosmarurile nu se opresc. ” I can’t take the staring and the sympathy / And I don’t like the questions, / “How do you feel?” / “How’s it going in school?” / “Do you wanna talk about it?” / Way out, way out of here / Fade out, / Fade out, vanish…”

Piesa care a urmat a ramas in acelasi ton acustic. “Normal” de pe EP-ul “Nil Recurring”, compozitie care nu intrat pe materialul initial al albumului “Fear Of A Blank Planet”, la conceperea careia un rol decisiv l-a jucat un alt titan al rock-ului progresiv, chitaristul Robert Fripp de la King Crimson.

“Being here for the first time we’ve decided to play some old songs we haven’t played in a while. This one is from our – In Absentia – album”.

“Blackest Eyes”, prima piesa a albumului mai sus mentionat, un ocean de sunete psihedelice, culori apocaliptice. Sinestezie pura. Imnul sanogeniei ideale care lipseste omenirii : “I got wiring loose inside my head / I got books that I never ever read / I got secrets in my garden shed / I got a scar where all my urges bled / I got people underneath my bed / I got a place where all my dreams are dead  / Swim with me into your blackest eyes”

De pe acelasi album a urmat la sfarsitul concertului, piesele „Sound of Muzak si „Trains”, un semn cald de ramas bun si o promisiune optimista ca in curand vor reveni pentru inca o calatorie in Orient Express-ul lor fara oprire.

Am iesit din sala dupa concert privindu-i pe cei din jurul meu. Toti plecau mai buni, mai intelepti, mai cumpatati, mai linistiti. Toate acestea se datoreaza singurului INCIDENT care nu a facut rau nimanui, iar creierele care au avut grija de integritatea noastra s-au numit PORCUPINE TREE :