Atrium Jam Session – More than Jazz

Punctul culminant al festivalului Jazz & More a inceput sa se contureze Sambata seara, in jurul orei 21:00, odata cu intrarea in scena a trupei Johnny La Marama. Poate ca la editia urmatoare Mircea o sa gaseasca o locatie de unde sa se poata scoate scaunele ca lumea sa poata dansa in voie atunci cand va simti aceasta nevoie 🙂 Despre prestatia trupei Johnny La Marama, a scris George, eu nu voi insista asupra ei.

Si ajungem in Atrium Cafe, carciuma care a gazduit afterparty-urile si jam session-urile. Andras, esti putin atent?

Reactia lui Krzysztof Dys, pianistul trupei poloneze Soundcheck, la ce s-a intamplat Sambata seara in Atrium, e foarte elocventa: a facut ochii mari si a exclamat uluit “WOW!”.

Initial cand am ajuns in carciuma nu am mai gasit loc nici la nefumatori. Ma rog, era Sambata seara, tot sibianul iese si el la o bere. Foarte multa lume, fum de-l taiai cu cutitul, abia te puteai misca. Am strans din dinti si cu o bere in mana m-am bagat intr-un colt asteptand sa vad ce se intampla. Si asteptarea a meritat cu varf si indesat: aproape 5 ore de cantat non-stop. Unii au mai facut scurte pauze insa nu a existat nici un moment de “liniste”.

Dpdv muzical nu am ce sa spun, nu sunt atat de destept si nici nu exista cuvinte care sa poata reda cat de cat situatia. Pur si simplu s-a cantat asa cum trebuie, ca la carte. Totul a fost sincer.

Harri Sjöström a fost motorul intregii seri. A fost, cum ar spune bunica, precum argintul viu 🙂 Acum era langa tine, peste 2 minute era in cealalta parte a barului. A reusit sa-i faca pe toti sa “intre-n scena”. Au cantat cu atat de multa placere incat nici nu se asezau bine pe scaun sa-si traga sufletul, ca imediat reincepeau. Efectiv nu se puteau abtine sa nu cante, nu aveau stare!

Intamplarea face sa ma fi uitat spre intrare atunci cand in bar si-a facut aparitia Clayton Thomas. Putin cam metrosexual si tinand cont ca arata de 16 ani, a trecut neobservat nimeni nu a banuit ce avea sa urmeze. Din capul scarilor a salutat pe cei care l-au recunoscut, s-a dus la masa rezervata artistilor unde nu a zabovit decat cateva momente si fara ca macar sa-si dea haina jos, a luat contrabasul in primire. Ce a urmat? Hmmm, e greu de explicat in cuvintele pe care eu, un simplu muritor de rand, le cunosc. Cert e ca alaturi de Lisle Ellis si Chris Dahlgren (contrabas Johhny La Marama) a format un basstrio de exceptie. A “dat de pamant” cu audienta. Singurii care “le-au ras” in nas au fost Mikolaj Trzaska si Frank Paul Schubert.

Imi pare rau ca nu am avut posibilitatea sa inregistrez la o calitate mai buna cateva momente din jam session-ul de Sambata noaptea, atat bateria cat si caseta din camera video s-au terminat o data cu concertul Johnny La Marama. Sper totusi ca materialul de mai jos sa reuseasca sa redea cat de cat atmosfera din acea noapte.

Ar fi o greseala de neiertat daca nu v-as povestit momentul “Soundcheck“. E vorba de Marcin Chenczke (contrabas) si Krzysztof Szmanda (percutie) din trupa poloneza Soundcheck. Doi “prunci” (cred ca erau cei mai tineri dintre toti) care au uimit intreaga audienta. Marcin a cantat la contrabas aproape 3h non-stop, privind in acelasi punct. Aparent se uita la un perete dar cu siguranta Marcin era in alta parte. Intr-un final Marcin a lasat contrabasul pentru Clayton si s-a infipt in bar unde a baut pe nerasuflate 2 pahare de cola si a fumat 3 tigari una dupa alta. Tot timpul Marcin a afisat un calm desavarsit dar sunt foarte curios sa aflu ce era in mintea lui.

Jam session-ul nu s-a terminat la ora 4AM cand am plecat spre casa ci doar a luat o mica pauza. El a continuat cateva ore mai tarziu intr-ul local din apropiere unde am fost sa luam masa in compania lui Mikolaj Trzaska. Desigur, nu a cantat efectiv ci doar ne-a incantat cu prezenta sa dar personal consider si acest lucru ca fiind un jam session. 🙂

Evident ca neaparand pe la MTV, neavand avion personal sau macar limuzina, multi se pot intreba ce mare scofala e sa petreci cateva minute in compania unuia care sufla intr-un saxofon si nu pune muzica de pe laptop ca nu-stiu-ce DJ ce incarca salii cu mii de locuri. Da, au dreptate. Nu e mare scofala. Marea scofala e sa fii OM iar noi am luat masa cu un om.

Toti citim, uneori fara sa vrem, despre tot felul de vedete care fac si dreg. Presa face dintr-un fapt banal o stire senzationala dar senzationalul apare abia atunci cand faci acel lucru banal impreuna cu omul pe care-l admiri. Se creaza niste conexiuni foarte interesante atunci cand mancati impreuna o ciorba iar lipsa reportofonului si discutia prieteneasca iti poate oferi o imagine cat mai aproape de realitate a omului din fata ta, poti obtine informatii pe care jurnalistii nu le pot afla niciodata.

De ce unora dintre muzicieni nu le poti ajunge cu prajina la nas iar altii pot fi oameni? Si nu vorbesc de Britney Spears sau de HIQ ci de oameni care stiu muzica, oameni care stiu ce si cum sa cante. Imi aduc aminte de pretentiile pe care le-a avut AG Weinberger pentru o cantare in Iasi prin 2008 din cadrul “Jazz in cartier” si ma apuca pandaliile. Cum sa-ti promita Mikolaj Trzaska ca nu va incepe concertul pana nu o sa ne vada in sala, el plecand mai devreme de la restaurant pentru probele de sunet?! Simplu. Iar noi chiar am intarziat putin. 🙂

Al doilea jam session al festivalului nu a fost atat de spectaculos. Lisle Ellis a pierdut cateva ore incercand sa faca un jam session Sibiu – Vancouver insa problemele tehnice n-au permis acest lucru. Chestia asta mi-a amintit de mega-mizeriile lui Tatulici, acele duplexuri si “triplexuri” de ore intregi, plictisitoare si stupide. Intr-un final s-au apucat de treaba iar alaturi de Clayton, Trzaska si de neobositul Harri Sjöström, au cantat si Uwe Oberg (pian), Jorg Fischer (percutie) si Mark Charig (trompeta). Oboseala si-a spus, intr-un final, cuvantul iar jam session-ul nu a fost atat de exploziv. Dar a fost amuzant 🙂

In ultimul minut al montajului veti avea ocazia sa-l vedeti pe un tip din Sibiu, era si el prin carciuma cu niste prieteni. Nu stiu cine, cum si ce fel a ajuns sa cante insa s-a facut de ras. Nu avea nici o treaba cu ceea ce se intampla acolo. Rand pe rand, toti cei prezenti “pe scena” s-au retras si doar batranul Harri a ramas pana la ultimul acord. Initial Thomas Clayton era uluit de halul in care performa acel tip (Oancea am inteles ca se numeste si daca-l vedeti in preajma unui pian, fugiti cat se poate de repede), nu-i venea sa creada ca cineva atat de nepriceput poate avea tupeul sa cante in public.

De ce credeti ca au renuntat sa cante cu acel Oancea? Au cedat cei destepti sau a invins prostul? Nu cumva acest moment reda la scara mica ceea ce se intampla dpdv muzical in ziua de azi? Imi pare rau ca nu o sa vad in Oradea astfel de evenimente prea curand. Noi umplem salile cu Proconsul si aruncam cu servetele.