Ne bucura faptul ca putem gazdui cronica unui concert din cadrul Festivalului George Enescu, editia 2009. Multumiri si salutari autorului si celui mai nou colaborator al MuziciideVest, Victor Părău.
…dar înainte de toate despre Johann Sebastian Bach! Două mari adevăruri atestate de un asemenea concert: că muzica lui Bach rămâne vie și fascinantă până în prezent (pură întâmplare că mai e și reinterpretată uneori), și că tangențele dintre ea și jazz sunt mai mari decât, ipotetic, ne-am putea imagina. Numai dacă stăm să ne gândim, Bach însuși nu a putut suporta rarele dar uzatele genuri care limitau sau secătuiau întregul potențial al fanteziei și improvizației; disciplina, sobrietatea, eleganța sau proiectare fixă în spațiul componistic fiind, bineînțeles, fețele egale și complementare, nicidecum sufocant-opuse, ale unei personalități monumentale.
În ce privește jazz-ul, puriștii pot comenta ce vor, dar există un succes deplin în spatele unui, teoretic, riscant și limitativ proiect. Reușita interpretativă este cu atât mai mare cu cât mai mult se traversează din incipitul clasic în ceva nou, nescris, necompus și necondinționat, ca să se ajungă la concluzia că aproape totul s-a păstrat totuși în registrul original. În cazul acesta, ”Bach meeting jazz, achieving Bach”.
Astfel încântă lumea grupul Jacques Loussier Trio.
Cele spuse mai sus sunt însă rumegări muzicale, la capătul unui concert care a expus totul mult mai spontan. Evenimentul a avut loc pe 25 septembrie, încheiind o inedită serie de șapte concerte din cadrul Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu” din București, numite ”Classical music in jazz arrangements” (mult mai bine zis pe română: ”Teme clasice în prelucrări moderne”).
Susținut în Sala Mică, Pătrățoasă și Slabacustică a Palatului, în paralel cu concertul simfonic al serii, a fost evident că nu Loussier a avut întâietate (concertul lui Lucian Ban a fost singurul care nu s-a suprapus), iar prezența publicului a reflectat într-o oarecare măsură același lucru. M-am întrebat în schimb dacă cei prezenți au fost mai mult fani de jazz întâlnindu-se cu un idol, melomani ai muzicii clasice răspunzând la tentație, sau, în mod ideal, degustători ale ambelor genuri.Concentrându-ne în sfârșit asupra ansamblului, este de menționat că se împlinesc 50 de ani de ”Play Bach Trio”, iar Jacques Loussier împlinește în curând 75 de ani (cel mai bătrân artist pe care l-am văzut live !!). Având în vedere mișcările greu susținute ale corpului, Jacques Loussier chiar rămâne uimitor ca interpret și a dat un recital ”sănătos”, cu momente precise și flexibile deopotrivă, foarte frumoase sau elegant-calculate. Cântând alături de el a fost colegul de trio Andre Arpino, în timp ce Benoit Dunoyer De Segonzac l-a înlocuit pe Vincent Charbonnier la contrabas. Mai mult, trio-ul a cântat și în compania ansamblului cameral al orchestrei Bach Collegium München, pentru care însă nu am multe cuvinte de laudă.
Și asta pentru că prin primul moment al serii, exclusiv orchestral, dat de Concertul pentru trei viori în Re major, stângăciile au fost prea supărătoare. Soliști defel străluciți, un contrapunct
de voci și forțe dezordonat, o interpretare fără mare rafinament, brută de-a dreptul în sensibila parte secundă, finalul mai concentrat și dezmorțit neputând îndulci impresiile amare. Aș reproșa și amplificarea sonoră, deloc necesară momentului pur clasic, prin care partida de cello a suit în intensitate nemilos.
Cu J.L.T. la cârmă, lucrurile s-au schimbat subit înspre bine. Odată început Concertul pentru pian și orchestră în re minor, prima impresie a fost și cea vitală. La combinația dintre un pianist solist autentic și un nouveau artiste împingând lucrurile înspre solo-uri de jazz, s-a adăugat și o ”cadență” imensă lăsată în seama lui Arpino, moment în care străvezimea caldă s-a dispersat în vâltoarea unui percuționist foarte ambițios și dinamic. Altfel, Arpino a găsit mai mult decât bine soluția prin care un instrument străin de muzica lui Bach să fie inclus: fie accentuând foarte inteligent ritmul natural susținut de corzile grave, fie îmbogățind discursul muzical mixt, cu un tușeu de ”lustruire” specific vechii școlii.
Acolo unde pe hârtie scria ”Jacques Loussier Trio – Plays Bach” mă așteptam sincer la o parte bogată în piese. Programul s-a dovedit în întregime strict, cântându-se doar Gavota în Re major și Pastorala în do minor, dar frumusețea pieselor și-a avut ecoul. Loussier însuși ne-a spus simpatic ”next is something that is not in the program…it is on top of the program” înainte de a reda simplitatea pastoralei în mai multe tonuri și feluri. B.D. de Segonzac a încununat momentul cu un solo absolut superb.
Odată cu un nou aranjament pentru trio de jazz și orchestră (Concertul brandenburgic nr.5), toate conexiunile dintre muzica originală a lui Bach și “reinterpretarea” dorită s-au potrivit la perfecție. Cum concertele baroce sunt practic axate în întregime pe un dialog extrovertit între tutti și piccolo (soliști), nu pot spune că am resimțit așa-zisa versiune jazz nicicum diferit. Doar partea a doua, ca și la concertul pentru pian, a sunat precum o răsturnare, mergând dinspre jazz înspre sursă.
Una peste alta, la un concert bun precum cel susținut de Jacques Loussier (mânjit doar de orchestră, cât să fie scăzut un punct întregii prestații), cel mai impresionant a fost să auzi Bach fiind cântat ca Bach, apoi Bach deschizându-se spre jazz dar sunând tot ca Bach, și numai apoi stop-cadrurile de jazz, swing și bop, mai distincte și mai puțin atașate de tulpina clasică. Toate într-o combinație distinsă.
de Victor Părău
