Nine Inch Nails la Tirgu Mures…sau oriunde altundeva

I-am promis lui Horea Ciocan, un prieten drag al siteului nostru si un mare fan Nine Inch Nails, ca-i vom oferi posibilitatea sa scrie o recenzie a concertului NIN de la CokeLive Peninsula. Si nu numai pentru ca este un prieten al nostru ci si ca opinia lui este una foarte avizata. Speram ca o sa va placa si asteptam cu placere orice fel de feedback.

Interpretarea unui fenomen cultural prin înscrierea sau raportarea lui la o anumită tradiţie mi-a părut, mai tot timpul, maniera cea mai eficientă de înţelegere a lui. Rock-ul indiferent de situarea lui de o parte sau de alta a oceanului, are deja, prin mod de manifestare şi persistenţă în timp, o tradiţie care aparţine incontestabil genului pop art.

Dacă sînteţi de acord că cultura redă imaginea umanităţii la un moment dat, tot aşa mutatis mutandis şi rock-ul înfăţişează starea unui segment al societăţii. Curentele Hippie, Hard-rock, Heavy Metal, Grunge, Thrash sau Industrial etc. pot fi recuperate şi aşezate ca părţi ale unui mozaic care prin imaginea de ansamblu dau seama atît de evoluţia muzicii şi în acelaşi timp, de cea a societăţii. Nu încerc aici o analiză a fenomenului rock, ci doar să explic ceea ce numesc fenomenul NIN, pe care îl asimilez tradiţiei rock-ului american.

Există o unanimitate de păreri prin care NIN sînt consideraţi ca reprezentanţi ai ai curentului rock-lui Industrial. O scurtă lămurire: rock-ul industrial poartă această titulatură, nu pentru că – aşa cum în mod eronat consideră o parte a ascultătorilor de rock – utilzează sunete şi tempo-uri care amintesc de producţia sau zona industrială; chiar dacă se întîmplă uneori acest lucru, nu este motivul pentru care poartă numele de rock Industrial.

Rock-ul industrial apare ca o formă de protest în faţa consecinţelor nocive pentru spiritul uman a exinderii zonelor industriale, şi de aici această titulatură. Nume de rezonanţă ale pionierilor acestui gen sînt Ministry, Skinny Puppy şi Frontline Assembly la începuturile anilor 80.

NIN apar la finele anilor 80 şi la începutul deceiului nouă prin ep-ul Broken crează o breşă în zona rock-ului aducînd acel element de prospeţime care împinge rock-ul din cînd în cînd spre altă etapă a dezvoltării sale. Broken, apoi un album care a rămîne definitiv printre cele mai bune şi mai influente albume rock Downward spiral, impun NIN în elita rock-ului. Ce au în plus? Ce aduc nou? Care este în termeni marxişti – deşi acolo sintagma are altă conotaţie – plus valoarea pe care ei o adaugă?

Genul Industrial se baza pe sunet sintetic şi partituri vocale agresive menite să violenteze ritmurile monotone. (bănuiesc că simbolisica, prin raportare la zona industrialului e destul de evidentă: omul în luptă cu proprii demoni descătuşaţi şi provocaţi de tehnică). NIN ies oarecum din acest spaţiu accentuînd în deosebi zona subiectului şi a sensibilităţii atinse de nocivitatea unui mediu ostil. Dincolo de acest lucru un aspect de luat în seamă este progresul în zona orchestraţiilor, şi poate elementul definitoriu pentru NIN este crearea imaginii muzicale ale nihilismului, decadenţei, saturaţiei şi fragilităţii.

Cum ar trebui să arate un asemenea concert? Precizez dintru-nceput că dacă m-am referit la decadenţă şi saturaţie, la un concet NIN nu se sacrifică animale pe scenă, nu asistăm la violuri în grup şi nici la afişarea de simboluri naziste. Pentru că dacă am omis s-o spun pînă acum: NIN abordează toate aceste teme – critica societăţii de consum şi reacţia unei sensibilităţi fragile în faţa ei – printr-un filtru de o profunzime greu de egalat, atît la nivel de muzică, cît şi vers, care refuză categoric superficialitatea şi derizoriul.
Concertul despre care voi scrie a avut loc la Festivalul Peninsula de la Tîrgu Mureş.

Nu vreau să vorbesc despre confortul celor care au venit la vestival, despre lipsa furculiţelor, energie consumată de formaţii, distribuţia participanţilor: cîţi unguri, cîţi români, sau altfel spus cîţi consumatori, numărul duşurilor şi al toaletelor etc dintr-un motiv foarte simplu: cum se poate vorbi despre toate astea asociindu-le muzicii sau în termeni muzicali? Muzica nu trebuie asimilată şi interpretată potrivit valorilor meschine ale schimbului! Este un sacrilegiu. Cu tristeţe am observat că la asemenea festivaluri elementul muzical cade pe planul şapte. Se duc acolo să bea, să se drogheze, să facă sex pe fond muzical; îşi duc … obiceiurile cu ei la concert. Şi încă un lucru: pe ei nu-i interesează muzica, ci pozele cu muzicieni. Pozele sînt dovada că au fost prezenţi la concert, că altceva…ei nu pot povesti, ei fac poze. Da, fuck poze. Pozele sînt mai importante pentru insulari, peninsulari sau să le spun festivalieri?! Pentru că în ciuda sloganurilor muzica aici e transformată în ceva derizoriu, în fond sonor pentru gloata societăţii de consum. Da, aici ei se simt liberi, dar liberi să mănînce pîine sau pufuleţi, liberi să bea o bere sau alta, dar la atît se reduce libertatea lor.

De ce vă spun toate astea? Pentru că scriu pe net şi nu consum hîrtie? Da! Şi de asta. Dar mai mult pentru a releva în ce context a răzbit muzica celor de la NIN. Şi oarecum pentru – este doar ipoteza mea, care foarte bine poate fi falsă – a vă arăta că prezenţa NIN la un festival – nu mult diferit de oricare alt festival, nici în bine nici în rău! – conţine într-o anumită măsură o contradicţie. Explic. Ultimul album NIN s-a distribuit gratuit de pe site-ul lor. Asta nu pentru că este mai slab ca celelalte, aşa cum greşit au înţeles unii, ci pentru că, aşa cum explica Trent Reznor, liderul NIN, muzica se decarcă oricum gratis de pe net, iar distribuirea gratuită a albumului ar aduce – element esenţial – spectatori la concertele trupei, omul în faţa muzicii, şi nu număr de cd-uri vîndute, apreciabile potrivit valorilor schimbului în discuri de aur… Prin urmare o încercare de a ieşi din zona globalizantă a spaţilui înţeles în funcţie de numărul consumatorior care-l ocupă.

Concertul NIN la care eu am asistat arată aşa: Somewhat damaged, Terrible lie, Wish, Burn, March of the pigs, Head like a hole, ca etapă de necuprins, energie debordantă, necuantificabilă, disoluţia spiritului, primatul instinctualului. A doua etapă cu Hurt, Just like you imagined, La mer în care spiritul revine cosolator salvînd ce se mai poate din rătăcirie instinctuale. I’m afraid of americans, Piggy – zona protestului acut.

NIN este Trent Rezor şi viceversa. El cîntă, nu doar îşi interpretează cîntecele, le trăieşte, le transmite şi astfel atinge şi transformă ascultătorul în … altceva; pe fiecare după posibilităţile proprii de toleranţă a metamorfozei. În faţa scenei NIN excedentarul ajunge la un compromis cu sensibilul, şi de ce nu, la echilibru. Summa sumarum un concert NIN este meamorfoza în dublu sens a echilibrului şi abisalului.