Se spune despre suflatori, instrumentisti nu va ganditi la alte minuni, ca ar avea “urechea muzicala” cea mai curata, sunetele ar fi percepute in puritatea lor intrinseca.
Compozitor, interpret, educator, avand primul premiu Grammy din istoria jazz-ului, Wynton Marsalis, caci despre el vorbesc, este intr-un turneu european cu Lincoln Center Jazz Orchestra. Au fost la festivalul de jazz din Rotterdam, North Sea Jazz, la cel din Umbria/Italia. Si au sosit si in Budapesta, duminica seara, 26 iulie, in sala cu o acustica excelenta de la Convention Center.
Concertul a durat 90 de minute, structurat in doua parti. O prima parte cu compozitii clasice ale jazzului, Thelonious Monk, Duke Ellington, un remember si omagiu pentru acesti doi intemeietori de scoala si curent. Orchestra formata din 15 membri, un pian clasic cu coada, un bass, un set de percutie si 13 suflatori. O linie de 5 saxofoane, bass bariton tenor, o sectie de 3 brass (trombon) si 4 trompete. Rag time, cadenta perfecta, sincronizari minunate. In prima parte s-a strecurat si o compozitie moderna inchinata lui Salvador Dali de-a saxofonistului Ted Nash. A sunat impecabil.
In a doua parte s-au cantat compozitii de ale lui Wynton cu filoane puternice in jazzul clasic si maniera acestuia. Un mare plus pentru pianist de o fragilitate uimitoare si pentru partea de sax.
Ca sa poti aprecia si intelege jazzul, ai nevoie de oameni ca si Wynton Marsalis, oameni care stiu continua si adauga la traditia jazzului partea lor de armonie si touche-ul lor magic.
Nu poti sa asculti John Zorn sau Ornette Coleman fara sa treci prin clasici. my 3 cents…
A fost un concert de baza, ca sa zic asa. Un concert care imi spune ca jazzul traditional e un lucru viu, intr-o permanenta primeneala, e baza acelor miscari asasine ale sunetului in prapastia sufletului.
Si sa dam Cezarului ce e al lui, Bolero-ul lui Wynton Marsalis.
pai, tocmai asta e problema, ca ceea ce numim indeobste jazz traditional, nu e jazzul care face apel la sunetul primordial ci doar se inspira dintr-o conjuctura temporara de durata relativ scurta. Ceea ce numim jazz modern, arta contemporana, paradoxal, e o extractie arhaica, de fapt, a temelor primare, tribale care au insotit omenirea de-a lungul civilizatiilor. Muzica triburilor africane, care se presupune ca au creat jazzul ca notiune, nu semana si nu avea nimic din Duke Ellington sau Louis Armstrong ori si mai rau, Count Basie.
Wynton Marsalis, e, fara indoiala, un purist si un perfectionist in felul lui insa e ancorat intr-o moda care a facut din jazz o relicva ce se preteaza la divertisment. Sint de acord ca jazzul inseamna si aceasta, insa, un artist redutabil in jazz isi depaseste conditia si abordeaza muzica dintr-un spectru mult mai complex. Miles Davis canta in anii ’40 cam ceea ce canta azi Wynton insa nu s-a ancorat defel in moda timpului ci a reusit sa gaseasca filonul primar care a facut din jazz ceea ce e el astazi. De Ornette Coleman, la fel, eu cred ca n-a ascultat in viata lui un album Wynton Marasalis cap coada ptr. ca stia oricum care-i shpilul.
ceea ce imi place mie in schimb la Wynton a acea latura dark, usor nepotrivita cu didacticismul muzicii sale, latura care e ilustrata perfect pe doua albume, “The Majesty Of The Blues” din 1989 si “Joe Cool’s Blues” din 1994.
Intr-un fel imi pare rau ca nu l-am vazut pe Wynton cu band-ul lui in concert insa pe de alta parte nu stiu daca as fi rezistat 90 de minute… Cronica acestui spectacol, insa, e mai mult decat binevenita si o asteptam deja de duminica seara!