Sinead O’Connor in Bucuresti
de Horia Ciocan
Un concert este un eveniment. Un eveniment irepetabil. Încep cele ce voi spune pornind de aci. Şi dacă e un concert cu Sinead O’Connor lucrurile trebuie considerate cu mai multă atenţie.
Nu mă aşteptam s-o văd; nu ştiu de ce. Dar iată că am avut şansa – multumesc, încă o dată, Atti. Ascult albumele ei din 1991 şi de atunci reuşeşte să-mi inducă o dispoziţie aparte, nu doar prin voce, dar şi cu atmosfera pe care compozitiile ei o degajă. Am încercat să-mi închipui cum va fi concertul cît timp eram pe drum spre Bucureşti şi n-am reuşit, aşa că am abandonat gîndul şi fără prea mare bătaie de cap am pornit spre Parcul Carol. Eram convins că pentru acest eveniment, cu toate că muzica ei nu e pe atît de accesibilă precum pare, vor fi la faţa locului măcar cei cărora muzica ei nu le este străină, pe lîngă fani.
Surpriza s-a petrecut şi de aici necazurile. Explic. Cînd faci maioneză trebuie să te concentrezi şi să acorzi atenţia necesară preparatului. Adică nu asculti sau urmăreşti alte lucruri care pretind mai multă atenţie decît maioneza, cum ar fi un album Pink Floyd sau un film de David Lynch etc. Tot aşa dacă alegi un concert, el trebuie să fie scopul deplasării şi nu întîlnirea cu Maricica, micii, berea sau faptul de a fi văzut de colegii de serviciu sau socializarea cu ei. Marea parte a celor care au fost la concert au sporovăit, mîncat, băut şi nu au fost deranjaţi de vocea care se auzea de pe scenă. Tari de urechi şi ghiolbani prin propria strădanie. Am spus prea mult despre…ei.
De pe scenă a răsunat o voce care pentru mine a oprit timpul în loc. N-au mai fost nici furtuna şi nici vijelia mult anunţate. Adus-a vocea lumina! Şi chiar aşa a fost. Ce e diferit, aparte, poate opri timpul şi separa lumile. Dacă vă puteţi închipui sensibilitatea şi forţa, clarul şi obscurul, seninătatea şi tulburarea toate laolaltă, pentru mine joi seara au stat sub un nume care a devenit simbol al lor: Sinead O’Connor. Au fost cîntece din toată discografia ei, nu s-a limitat să promoveze noul material pe piaţă. Dacă altii au cumpărători sau clienţi – cum vă place – ea a cîntat cîntece, nu marfă, ea are admiratori, fani, nu altceva. Reprezentaţia a început cu The emperor’s new clothes, şi a continuat printre altele cu You made me the thief of your heart, Nothing compares 2 U, Three babies, Paddy’s lament, Just like you said it would be, Thank you for hearing me. Mie mi-ar fi plăcut să ascut şi Troy. Sonorizarea a fost, cred că decentă e cuvîntul potrivit, nu neaparat pe măsura artiştilor de pe scenă – dar nu de criticat.
Irlandeza a venit îsoţită de Steven Cooney si Kieran Kielz care au acompaniat-o la claviaturi, bass, chitare, Sinead cîntînd deasemenea la chitară. A fost un concert cu un profund sunet irlandez, în ciuda faptului că ultimele ei albume se apropie muzical de sonorităţile jamaicane, şi care a durat cam 90 de minute – deşi durata lui în minute n-are nici o importanţă.
Mai multe n-aş şti să vă povestesc. După ce am reuşit, nu fără puţin efort, să-mi dirijez auzul doar spre muzică m-am bucurat, şi asta a fost mai important. În fond ăsta e rolul muzicii – cel puţin pentru mine – să ne disloce din lumea asta, sau dacă nu, s-o facă mai frumoasă, sau pe noi mai frumoşi în ea, pentru ea. Sinead O’Connor e printre puţinii şi privilegiaţii artişti care reuşesc asta, parcă fără efort.
de Horia Ciocan