O ora si cateva minute a tinut prima simfonie interpretata de Wayne Shorter din Budapesta de ieri. Da, simfonie, muzica contemporana a secolului XXI, ceva deasupra jazzului clasic si free jazz-ului cu care ne-a obisnuit Wayne Shorter de-a lungul a celor 75 de ani ai sai. Cu niste muzicieni care pot sustine la randul lor recitaluri solo pe orice scena din lumea asta: Brian Blade – drums, John Patitucci – classic bass si Danilo Perez – piano.
Am ascultat albumele solo ale lui gigantului Shorter de cateva ori, la fel si colaborile ce le-a avut alaturi/impreuna cu Miles Davis, Joe Zawinul & Weather Report. Concertul din Budapesta de ieri m-a facut sa cred ca nu il cunosc deloc. A fost cu totul si cu totul altceva. Stiu numai ca a fost de vis, un vis ce a tinut aprope doua ore cu cele doua bisuri cu tot. Trei miscari onirice executate impecabil care imi tiuie in urechi si in momentul de fata.
Un Patitucci ce a sunat demential, un Blade ce si-a rupt o pereche de bete si si-a daramat tobele continuind ritmul la fel de sustinut, sacadat si viguros, un Danilo Perez ce dialoga intr-o armonie celesta cu saxofonul lui Shorter intr-o alta lume. O lume frumoasa de tot. Si mai ales l-am simtit pe Miles Davis. Plutea deasupra tuturor. E o senzatie aparte, plina de nefiresc, dar in acelasi timp rezultatul muzicii celor patru sus amintiti.
Si inca ceva, m-am simtit privilegiat sa ii ascult live pe acesti oameni. Si in acelasi timp pustiit in dimineata urmatoare. E apanajul marilor concerte si riscul pe care ti-l asumi constient. Si, bineinteles o zi fara Google.
Sala a fost plina, cam 1500 de oameni. Creme de la creme de Budapesta:).
Cuvintele mele se opresc aici. Astept opiniile lui Gabi Burlau, Stefan Gaie, Daika Attila si Horia Ciocan, cu care am avut placerea sa particip la acest eveniment.
3 Comments
Comments are closed.