ROBERT WYATT – “Un Certo Discorso” 2004
Cunoscut, în principal, ca membru al celebrului grup progresiv al anilor ’70, Soft Machine, Robert Wyatt este la această oră unul dintre cei mai respectaţi muzicieni din Marea Britanie, avînd o activitate independentă de peste 25 de ani.
Rămas paralizat de la brîu în jos datorită unei beţii din 1973, Wyatt reuşeşte să facă faţă noilor sale limitări şi cu toate că este eliminat din Soft Machine realizează „Rock Bottom”, unul din primele albume minimaliste ale rockului.
Din 1974 intră într-o pauză autoimpusă, iar din 1980 începe să înregistreze şi să-şi promoveze orientările politice de stînga, lansînd două cîntece, „Arauco” şi „Caimanera”. A început să corespondeze cu deţinuţii politici din lumea întreagă iar în 1991 apare „Dondestan” ce conţine o serie de cîntece de protest împotriva regimelor totalitare sud-americane.
Nefiind genul de vedetă ce vinde pe bandă rulantă, Robert Wyatt a fost ajutat în permanenţă de bunii săi prieteni Warren Beaty, David Gilmour, John Peel, Ronnie Scott astfel că muzica lui apare independent de toanele marilor consorţii discografice, albumul „Shleep” din 1997 fiind un exemplu elocvent în acest sens.
„Un Certo Discorso”, apărut acum mai bine de 4 ani, este realizat, din nou, într-o manieră minimalistă, în afară de vocea şi pianul mînuit de Wyatt existînd nişte intermezzo-uri în care o crainică italiană expune mesajul pieselor în ordine. Albumul este greoi, pe alocuri avangardist, însă nu-i lipseşte melodicitatea, iar vocea lui Wyatt este una nostalgică şi plină de melancolie. Merită ascultat fie şi doar pentru faptul că nu seamănă cu nimic din ceea ce se produce în mod curent în ziua de azi.
Si o colaborare pe scena, demna de toata admiratia, “Comfortably Numb” impreuna cu David Gilmour.