Muzica De Vest » Discul saptamanii

Culoarea muzicii – sunetul culorii cu Tavitian si Klára Tamás

George Staicu — Mon, 28 Jun 2010 05:32:01 +0000

Miercuri, 30 iunie 2010 ora 19.30 la Sfantu Gheorghe – Muzeul National Secuiesc, sala Bela Bartok.
Intrarea este libera.

Deschiderea expozitiei de tapiserie si fotografie – cu participarea Klarei Tamas, va fi gazduita de Galeriile “Gyárfás Jenő”– de la ora 18.

Klara Tamas, una din personalitatile de marca ale plasticii din Romania anilor ’80, s-a stabilit la New York in 1992. Expozitia de la Sfantul Gheorghe este prima expozitie personala a artistei in Romania, dupa 1989.

Pe plasticiana Klára Tamás şi pe pianistul Harry Tavitian îi leagă o veche prietenie....

E posibil ca-n feed-ul RSS să nu apară toate elementele articolului însă eşti la un click distanţă de ele şi de întreg textul Culoarea muzicii – sunetul culorii cu Tavitian si Klára Tamás

Decat doua discuri

Gabi Burlau — Thu, 01 Apr 2010 08:24:55 +0000

Elliott Sharp este cunoscut îndeosebi celor familiarizaţi cu scena muzicală contemporană din New York unde a putut fi întîlnit în compania corifeilor Wayne Horvitz, Bobby Previte sau John Zorn. Compozitor şi multiinstrumentist, Sharp cîntă deosebit la instrumente de suflat sau claviaturi însă ghitara e sufletul lui iar modalitatea prin care se exprimă îl face cam unic în peisaj. Cariera discografică se întinde de-a lungul a 30 de ani, sfera muzicală în care a acţionat variind de la muzică contemporană la free jazz şi experimental.

“Void Coordinates” e un album de maturitate, Elliott Sharp nu mai caută nimic, se pare că a găsit idiomul care-l căuta în sunet, nu se sfieşte să fie pe alocuri convenţional, jonglează cu tonalităţile iar pe lîngă faptul că e un ghitarist inteligent sofisticat, descoperim un saxofonist de mare ţinută care cîntă cu o vervă proprie marilor maeştri. CARBON e un proiect vechi, reactivat, foarte incisiv musical, plasat undeva la graniţa dintre fusion-experimental-avangardă-jazz contemporan. Se spune că cele opt piese au fost înregistrate “live” în studio, cu intervenţii minime pentru a păstra naturaleţea interpretării. Cei care l-au însoţit pe Elliott sharp în demersul său au fost Zeena Parkins-electric harp, Marc Sloan-electric & prepared bass, Joseph Trump-drums, percussion, David Weinstein-sampler, synthesizer.

Despre Evan Parker se poate face un film, se pot scrie cîteva cărţi şi se pot ţine cursuri la conservator. Acum, la 66 de ani poate fi considerat un monstru sacru chiar dacă n-a ajuns niciodată în mainstream şi nici în conştiinţa populară, Maniera în care cîntă la saxofoane e atît de specială încît nu are discipoli iar cele aproape 100 de discuri înregistrate în nume propriu demonstrează o consecvenţă dusă la extreme care frizează perfecţiunea. Cele opt secvenţe de pe “Whitstable Solo” explorează toate posibilităţile mecanice ale saxofonului cu o acurateţe de cristal, tematicele sînt date de tonuri alternative, fiecare sunet e încărcat de multiple sensuri, e o stare de hiperacuitate intelectuală, întîmplările şi coincidenţele nu-şi au rostul. E o muzică programatică, în stare pură, amalgam sonor controlat în prima parte şi descătuşare în armonie spre final. O audiţie captivantă, un artist care nu mai are ce demostra, se cîntă pe sine.

Posturi asemanatoare

August 28, 2009 -- Prima zi la Saalfelden
February 14, 2010 -- Recenzie John Zorn/Mycale – Book Of Angels Vol. 13
October 24, 2009 -- 50 de ani de Jazz in Ljubljana

Recenzie John Zorn/Mycale – Book Of Angels Vol. 13

Victor Parau — Sun, 14 Feb 2010 13:19:12 +0000

Anul muzical John Zorn este în cărți, dar totul depinde de succesul artistic al celor 12 albume programate pentru 2010 de către compozitorul american, câte unul menit să apară în fiecare lună. Indiferent dacă va fi sau nu așa, știrea rămâne una palpitantă, în special pentru cunoscători. Mă întreb dacă ideea în sine, oricât de surprinzătoare, își are deplina strălucire novatoare, venind din partea unui artist atât de prolific. Ambiția de acum își are doza serioasă de dare în spectacol, lipsind poate cel mai mult inter-conceptualitatea (oricât de riscantă, chiar și pentru un gânditor serialist precum Zorn) dintre cele 12 lucrări. E programat mai degrabă un număr record de lansări discografice (pentru Zorn, nu și pentru Tzadik), fiind fie continuări ale unor cicluri muzicale cu vechime, fie ținând de abordări tematice sau conceptuale relativ noi. Iar acest lucru se petrece oricum de mai bine de un deceniu.

Și primul album lansat (Mycale: Book Of Angels Vol. 13) își are partea de ”junk trivia”, remarcabilă pentru ochiul atent. Este o extindere cu adevărat neprevăzută a ciclului (în comparație cu cele 12 volume ale proiectului original Masada), întărind convingerea (confirmată oricum de mult timp) că muzica klezmer nu reprezintă doar o a doua mare orientare muzicală și componistică pentru John Zorn. Cel mai interesant detaliu trebuie să fie însă abordarea în premieră vocală (albumul fiind prezentat a fi în spirit ”a cappella” desăvârșit) a formei unei muzici care, până acum, a fost supusă numeroaselor interpretări de tip instrumental, atât cât puteau fi încadrate în jazz, experimental, cameral sau klezmer. Și la scară mai mare, avem aici un exemplu notabil și rar de Zorn vocal. Dincolo de însemnătatea comparațiilor, nu cred că intenția acestui proiect vocal poate fi asimilată unor tradiții precursoare, precum colajul de voci/glasuri, maniera vorbită (memorabilul Spillane sau altele), incantațiile din orientalul ușor-demonizat New Traditions In East Asian Bars, ocultele studii de la răscrucea dintre anii ’90/’00, sau, ca să epuizez toate exemplele cu cazul cel mai extrem, katharsisul hardcore dat de vocalul lui Mike Patton și Yamatsuke Eye sau alte abordări, experimentale dar niciodată concret-impunătoare. Cel puțin prin prezentare, Mycale este sugestiv de promițător și greu de omis.

În fond, ce altceva ar atrage mai mult la acest album? Cu siguranță nu atât noua reușită de colecție marca Zorn, cât poate cea mai intimă implicare a sa în conceperea unui album Book Of Angels, și cu siguranță nu atât noua porție de fantezie a cultului și stilistică klezmeriană contemporană, cât o sensibilă deplasare din sferă. John Brackett încadra klezmerul în tradițiile aprofundate de Zorn pe baza unui principiu al abordării puțin-abordatului. Aici, așa cum interpretările instrumentale de pe albumele anterioare reflectaseră nu neapărat ”klezmer-ul de Masada”, ci calitățile artiștilor-invitați, muzica vocală de pe Mycale nu ține nici ea exclusiv de klezmer, ci pare să abordeze o paletă mai bogată. Principiul de mai sus răsare însă, măcar în ce privește folclorul cules de Zorn, fiind valabil cel puțin până acolo unde totul alunecă înspre ceva mai lejer, iar performanța cvartetului se plasează deasupra muzicii și stilului.

Nu trebuie să ne așteptăm la ceva original din partea compozitorului. Experiența muzicală este îndeajuns de plăcută pentru simplul meloman, dar și cu valențe îndeajuns de moderate, reduse la stil și accente vocale, pentru ca inițiații să nu creadă că ascultă ceva deosebit (din păcate eu simt acest blestem în toate volumele, față de înregistrările mult mai tonice marca Masada). Oricât de a cappella, nu simt deloc o abundență corală de tip clasic, ci o împletire între folk (cu fragmente din Pessoa parcă mai expresive decât altele de proveniență mult mai esoterică) și un jazz vocal deloc încărcat. Efectul de studio este auster; totodată, nu ne putem aștepta nici la improvizații sau alte prilejuri de evadare din formă, nici la expresivități romantice. Imitând pentru 4 voci partiturile tipic masadiene create de atâtea ori pentru instrumente, muzica are redări structurale, surprinzând individualitatea vocilor (totul pornind mai întotdeauna de la un ritm fundamental pe care înflorește melodicitatea solistică) și succesul unitar al dialogului dintre ele (nu simt armonia decât în refrene, restul ține de altceva). Uneori astfel de detalii sunt mai discrete, prevalând muzicalitatea, dar nu pot nega că mi-aș fi dorit mai multe asemenea momente.

Artă vocală în formă nemaiauzită din partea lui John Zorn, o nouă și proaspătă variantă a muzicii de canon Masada, un prim album la fel de proaspăt pentru un nou deceniu în cariera artistului, un album cu stil, o muzică plăcută. Cel puțin una din astea, se reflectă foarte bine în Mycale.

Posturi asemanatoare

April 1, 2010 -- Decat doua discuri
July 22, 2009 -- (video) Festivalul de la Garana
February 23, 2009 -- Joey Baron “Down Home”

The Flaming Lips – Embryonic 2009

Gabi Burlau — Thu, 03 Dec 2009 08:30:57 +0000

Cred că nu greşesc dacă spun că grupul american The Flaming Lips a fost, pînă nu demult, o necunoscută pentru cei mai mulţi dintre noi. În 1983 se formează grupul în Oklahoma City, prin iniţiativa ghitaristului şi compozitorului Wayne Coyne, iar dacă debutul şi l-au făcut într-un club de travestiţi, acum, după 25 de ani, se poate spune că The Flaming Lips este una dintre cele mai respectate grupări americane şi fără îndoială, una dintre cele mai imprevizibile din punct de vedere artistic.

Cînd îi asculţi nu ştii exact unde te afli şi în ce perioadă. Muzical, the Flaming Lips au fost acuzaţi de felurite perversiuni stilistice. Cele 14 albume oficiale, realizate pînă acum, sînt de o varietate puţin întîlnită în contextul muzicii alternative. Ei se revendică de la marile nume care au creat cultura pop şi nu numai, The Beatles, Jimi Hendrix, Neil Young, Pink Floyd, Velvet Underground, însă în ultima vreme se fac simţite şi elemente ale muzicii concrete europene şi abordări din zona jazzului contemporan.

“Embryonic” este genul de album care, chiar dacă nu-ţi place, te face cu siguranţă mai deştept. De altfel, eu n-am ascultat în acest an un album de aşa zis rock mai interesant decît acest “Embryonic”. Avem de toate, cum s-ar spune, american indie cuplat cu krautrock şi jazz, ambianţă astrală prelungită a la Floyd, noise cît încape, totul evidenţiat printr-o voce spirituală ce vine din însăşi istoria rockului din toate timpurile. Sînt 18 piese ce te trec prin toate stările, eşti departe de contextul muzical mediatizat frecvent, participi la actul creaţiei cu toată fiinţa, e genul de muzică pe care o asculţi solitar şi care te eliberează.

The Flaming Lips la această oră înseamnă Wayne Coyne, Steven Drozd, Michael Ivins, Karen O şi Kliph Scurlock.

Random Posts

July 29, 2009 -- Concluzii Coke Live Peninsula – Felsziget 2009
December 8, 2008 -- Concert Filarmonica Oradea 11 Decembrie
January 19, 2010 -- Melatonina lui Gabi Burlau, acel rock pe care nu-l difuzeaza cam nimeni

PERE UBU – “Long Live Pere Ubu! 2009

Gabi Burlau — Sat, 12 Sep 2009 09:32:25 +0000

Trebuie să recunosc că de ani buni încoace rock-ul nu-mi mai spune mare lucru, mesajul iniţial care vorbea despre eliberare, anarhie, sex, alienare, dragoste, spontaneitate, creativitate, fiind înlocuit cu o perdea de fum în spatele căreia depistez doar business-uri mediatice, motivaţii financiare, adaptări la un trend bine stabilit şi prea puţină muzică. Parcă nici n-au existat vremurile cînd Led Zeppelin, pe toata durata carierei lor, n-au apărut o singură dată la televizor iar pe unul dintre cele mai vîndute discuri ale lor nici macar nu se menţiona cine cîntă…

Ei, cu toate astea, la vîrsta mea am şi eu slăbiciunile mele, una dintre acestea fiind gaşca condusă de grăsuliul magnific David Thomas şi denumită cu mult umor şi ironie Pere Ubu, în onoarea lui Alfred Jarry, creatorul piesei cu acelaşi titlu. Primul album semnat Pere Ubu apare în 1978, “The Modern Dance” fiind un album legendar care a fost punctul de pornire pentru ceea ce s-ar putea numi partea artistică a punk-rockului. Au urmat albume clasice de-acum ca “Dub Housing”, “The Art Of Walking”, “World In Collision”, oaze de nonconformism într-un noian de muzici din ce în ce mai mult supuse industriei. Componenţa iniţială nu mai există demult, însă David Thomas poartă stindardul înainte şi vocalizează maniacal, imberb, ironic şi inteligent. Singurul său rival rămîne, poate, Captain Beefheart, cu care şi-a împărţit de altfel muzicienii, spre deosebire de acesta fiind mult mai activ şi mai expus publicului.

„Long Live Pere Ubu!” este cea mai recentă surpriză audio semnată Pere Ubu, vine după o pauză de şapte ani şi este realizat în colaborare cu diva britanică Sarah Jane Morris numită duios „Mere Ubu”. E un tur de forţă ce nu aduce nimic nou în muzica lui David Thomas însă rămîne la fel de surprinzător şi provocator. Luni seara, la Melatonină, vor fi prezentate cîteva mostre din opusul Pere Ubu, ca o avanpremieră la concertul ce se va petrece la Budapesta, în 12 octombrie, pe vapor, A38 in Budapesta.

Si un regal video cu The Brothers Quay la regie, March of Greed:

Posturi asemanatoare

October 11, 2009 -- Melatonina in avanpremiera pe Muzica De Vest
November 18, 2009 -- Pere UBU – David Thomas, interviu & cronica
September 15, 2009 -- Melatonina in trei

PETER BJORN & JOHN – “Writer’s Block” 2006

Gabi Burlau — Thu, 28 May 2009 10:57:12 +0000

PETER BJORN & JOHN – “Writer’s Block” 2006

Încet, dar sigur, am descoperit rockul independent suedez. În timp ce americanii sînt tributari concesiilor mediatice, englezii se învîrt în jurul propriilor pastişe, suedezii vin parcă din altă lume şi reinvetează spiritul alternativ inteligent.

Grupul a luat fiinţă la Stockholm în 1999, reunindu-I pe Peter Moren la voce, Bjorn Yttling la chitară bas, claviaturi, voce şi John Eriksson la tobe. Au la activ, pînă în prezent, cinci albume, dintre care unul instrumental, aproape egale ca valoare. Muzical, avem de toate, atmosfera anilor ’60 se îmbină fericit cu orientările new-wave ale anilor ’80 plus post-modernismul specific acestui început de mileniu. Totul grefat peste nişte piese una şi una, nişte compoziţii absolut excepţionale pline de melodicitate şi fără încărcătură sintetică deosebită.

“Writer’s Block” este un album în primul rînd emoţional cu zece piese deja clasice, în opinia mea. Tonul este unul nostalgic, chiar melancolic pe alocuri însă, curios, ascultîndu-I am o stare ce mă face să mă simt cu 20 de ani mai tînăr. Ceea ce e cel mai încurajator e faptul că nu detectez deloc acea forţare de a place cu tot dinadinsul, melodiile decurg firesc, natural, fără preţiozităţi inutile. Producţia e una de geniu, ascultaţi doar două piese, “Let’s Call It Off” şi “The Chills” şi vă veţi da seama despre ce vobesc.

Cu excepţia dublului XTC, “Apple Venus Part 1” şi “Wasp Star”, albumul “Writer’s Block” semnat Peter Bjorn & John este unul dintre cele mai subtile şi convingătoare producţii muzicale ce pot să restabilească poziţia rockului alternativ de după 2000.

Random Posts

February 14, 2010 -- Recenzie John Zorn/Mycale – Book Of Angels Vol. 13
November 25, 2008 -- Da’ cum o fo’ la bal, Ioane?
August 8, 2009 -- Hirosima 64

Un Certo Discorso – Robert Wyatt

Gabi Burlau — Wed, 04 Mar 2009 08:11:26 +0000

ROBERT WYATT – “Un Certo Discorso” 2004

Cunoscut, în principal, ca membru al celebrului grup progresiv al anilor ’70, Soft Machine, Robert Wyatt este la această oră unul dintre cei mai respectaţi muzicieni din Marea Britanie, avînd o activitate independentă de peste 25 de ani.

Rămas paralizat de la brîu în jos datorită unei beţii din 1973, Wyatt reuşeşte să facă faţă noilor sale limitări şi cu toate că este eliminat din Soft Machine realizează „Rock Bottom”, unul din primele albume minimaliste ale rockului.

Din 1974 intră într-o pauză autoimpusă, iar din 1980 începe să înregistreze şi să-şi promoveze orientările politice de stînga, lansînd două cîntece, „Arauco” şi „Caimanera”. A început să corespondeze cu deţinuţii politici din lumea întreagă iar în 1991 apare „Dondestan” ce conţine o serie de cîntece de protest împotriva regimelor totalitare sud-americane.

Nefiind genul de vedetă ce vinde pe bandă rulantă, Robert Wyatt a fost ajutat în permanenţă de bunii săi prieteni Warren Beaty, David Gilmour, John Peel, Ronnie Scott astfel că muzica lui apare independent de toanele marilor consorţii discografice, albumul „Shleep” din 1997 fiind un exemplu elocvent în acest sens.

„Un Certo Discorso”, apărut acum mai bine de 4 ani, este realizat, din nou, într-o manieră minimalistă, în afară de vocea şi pianul mînuit de Wyatt existînd nişte intermezzo-uri în care o crainică italiană expune mesajul pieselor în ordine. Albumul este greoi, pe alocuri avangardist, însă nu-i lipseşte melodicitatea, iar vocea lui Wyatt este una nostalgică şi plină de melancolie. Merită ascultat fie şi doar pentru faptul că nu seamănă cu nimic din ceea ce se produce în mod curent în ziua de azi.

Si o colaborare pe scena, demna de toata admiratia, “Comfortably Numb” impreuna cu David Gilmour.

Posturi asemanatoare

November 22, 2009 -- MELATONINA MA(U)SCULOASA
November 17, 2009 -- BBC strikes again!

Joey Baron “Down Home”

Gabi Burlau — Mon, 23 Feb 2009 07:04:25 +0000

Discul saptamanii

JOEY BARON – “Down Home” -1997

Baterist de talie mondială, născut în 1955 în SUA, Joey Baron influenţează decisiv maniera de susţinere a ritmului în jazzul modern, reuşind să facă din tobe nu doar un instrument aservit swing-ului ci un factor ritmic pentru orice experiment musical.

După ce în tinereţe a cochetat în egală măsură cu toate genurile musicale, s-a făcut remarcat în domenii extreme de diferite ale spectrului musical, cîntînd light music cu Tony Bennett, classic cu Los Angeles Philarmonic, rock experimental cu Laurie Anderson, în final dedicîndu-se exclusiv jazzului, colaborînd cu nume legendare începînd de la Al Jareau şi continuînd cu Art Pepper, Dizzy Gillespie, Stan Getz.

La începutul anilor ’90 intră în sfera de influenţă dirijată de John Zorn, cu care va colabora mai bine de zece ani, formînd şi grupul emblematic Masada împreună cu trompetistul Dave Douglas, basistul Greg Cohen şi maestrul de ceremonii Zorn.

În paralel îşi dezvoltă o carieră solistică care cuprinde albume excepţionale de muzică contemporană, avînd de regulă ca şi colaboratori instrumentişti de primă marime ai muzicii mondiale. Este şi cazul albumului “Down Home” realizat împreună cu legendarul basist Ron Carter, cu chitaristul Bill Frisell şi saxofonistul alto Arthur Blythe.

Mult mai conservator decît ne-am fi aşteptat, “Down Home” cuprinde opt piese semnate Baron şi cîntate într-o manieră ce aminteşte de standardele jazzului anilor ’60. Tonul este moderat, transpare un uşor iz de cafe-concert, însă la nivelul solisticilor putem remarca o uşoară deraiere de la tradiţional. Eu îl consider un album absolut excepţional, datorită echilibrului cu care sînt concepute temele, datorită feelingului prezent pe tot parcursul şi nu în ultimul rînd datorită măiestriei protagoniştilor.

Recomandat pentru cele mai pretenţioase colecţii.

Posturi asemanatoare

April 1, 2010 -- Decat doua discuri
February 14, 2010 -- Recenzie John Zorn/Mycale – Book Of Angels Vol. 13
July 22, 2009 -- (video) Festivalul de la Garana

Discul Saptamanii – Rob Costlow

Void — Thu, 29 Jan 2009 15:02:55 +0000

Rob Costlow – Woods of Chaos

01 – Meant to Be (4:28)
02 – Reflections (4:52)
03 – Semester Days (4:03)
04 – Friend (4:00)
05 – True Gemini (5:53)
06 – Down the Road (3:40)
07 – Tulip Trees (4:33)
08 – Not Alone (6:16)
09 – Woods of Chaos (4:44)
10 – Twilight (4:08)

A fost o hotarare grea despre ce sa scriu saptamana asta.

Candidati puternici ar fi fost 65daysofstatic, Cake, Sparta, Mars Volta, My Chemical Romance, 30 Seconds to Mars… dar a castigat Rob Costlow. Pian? DA, pian!

Sunt un mare fan al instrumentului. Chiar daca poate am ascultat sau m-am jucat mai mult cu chitarile, tot pianul ramane instrumentul pe care, cel putin conceptual, il respect cel mai mult: poate fi simplu, dar poate fi si atat de complex incat sa tina o melodie singur singurel. Si totusi, in ciuda preferintei mele spre instrument in particular si a aproape urii mele fata de vocal (cel putin atunci cand cuvintele & refrenul ascund o melodie monotona) pot sa spun ca rareori am gasit instrumentale de pian care sa ma prinda: ocazional ascunse intr-o piesa mai lunga (nu pot sa nu mentionez pasajele de pian din unele piese
Dream Theater)…asa ca de pe la Chopin & Beethoven incoace nu prea pot sa spun ca am gasit vre-un pianist care sa ma prinda asa de mult ca si Rob Costlow.

Nascut in Indiana, USA, cel mai mic dintre sase frati, el a trebuit sa-si gaseasca propria cale: asa ca de la varsta de doisprezece ani isi tortura profesorul de pian schimband finaluri de partituri cu propriile inventii. Dupa propria marturisire, ajunsese pur si simplu sa urasca orele si sa interpreteze melodiile altora. Astfel, inspirat de muzica lui George Winston a inceput sa isi creeze propriile melodii atat pentru a se exprima cat si pentru a gasi un calm in vremurile tulburatoare.

Conform site-ului artistului www.robcostlow.com muzica lui nu este nici new age, nici clasica, nici jazz ci doar o expresie sincera si contemporana, ceva la care ascultatorii se pot relationa. Pentru mine muzica
lui a avut un impact fiindca a avut ceea ce caut in orice muzica de care ma bucur: o povestire, un sentiment al melodiei, senzatia ca desi nu poti pune mana pe cuvinte, acolo e de fapt o povestire, o exprienta. De exemplu abia dupa multe multe ascultari ale melodiei “I do” de pe albumul “Sophomore Jinx” fiindca simteam ca are o emotie puternica prinsa in ea am aflat recent povestirea pe care suspectez ca o spune: pianistul si-a cunoscut sotia in timp ce lucra ca si chelner si in pauze se relaxa la pian iar ea se
strecura in varful scarilor sa il asculte pe furis.

O decizie deloc usoara, am ales totusi albumul “Woods of Chaos” pentru saptamana aceasta multumita densitatii mari de sentiment pe care l-am simtit exprimat in el. In general il simt ca si meditativ si profund,
dar cu pasaje de framantari si conflicte. E un album pe care l-am ascultat de multe ori in timp ce lucram, sau pur si simplu ca si un fundal pentru autoreflexie. Prima piesa de pe album e si probabil preferata mea de aici: “Meant to be”. V-am spus cum in ultimul an de facultate Rob Costlow a fost lovit de un sofer beat?
Suferind traume puternice la ambele maini, mana dreapta rupta si sindrom carpel tunnel la stanga: dar cu tratament si chirurgie, si evident perseverenta a putut sa cante din nou, desi si acum dupa piese mai intense il dor mainile. Tot dintre stelele de pe album, trecand prin piesa a doua ”Reflections” as sari la a cincea: “True Gemini”.

Albumul a fost lansat in 2005, finalist IMA si album al anului 2006, el e compus si interpretat integral de Rob Costlow ca si expresie a trairilor lui. Intentionat e galagios si sfidator: “Albumul e o reflexie a bataliilor mele, a succeselor si a hotararii de a inainta. E multa expresie exemplificata prin note grele si intense in aceste melodii. Nu mai imi este frica. Padurea haosului (”Woods of Chaos”) va fi intotdeauna aici, dar pot sa
infrang bestiile si sa gasesc pacea”. Sub aceste cuvinte ale autorului v-as indruma spre piesa a 8-a: “Not
alone”.

Am lasat spre sfarsit o veste foarte buna: toate albumele sunt disponibile gratuit atat pe site-ul autorului cat si aici , putand fi downloadate atat direct sau ca si torrente, mp3 sau ogg. Iti vine sa crezi?!? Mie, nu!

Ma voi opri aici, si-asa am cam facut sacrilegiul de a pata cu prea multe cuvinte puritatea muzicala, asa ca, sub optimismul ultimei piese de pe album “Twilight” voi incheia cu cuvintele compozitorului: “Te rog, creeaza-ti propria experienta cu fiecare melodie!“.

Random Posts

July 21, 2010 -- Konfrontationen 2010
February 24, 2009 -- KLB Trio de Martisor
August 7, 2009 -- Imagini de la concertul Madonnei din Helsinki

R7 – Explosions in the Sky

admin — Tue, 23 Dec 2008 09:22:27 +0000

Inauguram o noua rubrica in cadrul muzicadevest. Recomandarea saptamanii, albumul saptamanii, R7 ii zicem.

Ne propunem ca in fiecare saptamana sa prezentam cate un disc, nu neaparat din vreo anumita zona muzicala sau tematica. Totul se face pe baza de voluntariat si impartasiri de senzatii sonore. Asa, ca, nu va sfiiti de gusturile voastre. Atata timp cat muzica nu mai incape in voi si o vreti impartasita si cu altii, nu va ramane decat sa ne anuntati prin email la contact at muzicadevest punct ro

Deschide drumul un cititor, Void Ion Ixarii, cu Explosions in The Sky, disc: The Earth Is Not a Cold Dead Place.

The Earth Is Not a Cold Dead Place

Explosions in the Sky

Track listing

“First Breath After Coma” – 9:33
“The Only Moment We Were Alone” – 10:14
“Six Days at the Bottom of the Ocean” – 8:43
“Memorial” – 8:50
“Your Hand in Mine” – 8:17

Am descoperit Explosions in the Sky acum cativa ani, intr-o perioada cand veneam de la lucru in mod deosebit frant si ma simteam foarte low-energy. Combinat cu niste experiente emotionale… eram intr-o stare in mod deosebit… melancolica. Si aici a intrat in scena formatia: muzica lor mi-a dat energie si pasiune, mi-a adus aminte ca in tacere si singuratate de multe ori se contruiesc marile lucruri. Formatia s-a nascut in Autin, Texas in 1999, avand de atunci 5 albume. Muzica lor e una instrumentala cu o puternica narativa, oarecum a soundtrack, as indrazni eu sa spun: cinematica, chitari dezvoltate complex, mini-simfonii, totul cu mare incarcatura emotionala.

Albumul The Earth Is Not a Cold Dead Place e al treilea al formatiei instrumentale post-rock si cred ca nu intamplator a primit lauda critica fiindca in el se simte sound-ul formatiei deja bine definit si rafinat. Asta ar fi motivul “cult”… motivul meu personal e mai banal: pur si simplu albumul e melodie dupa melodie de instrumental glorios, care de care mai memorabil, si totusi subtil elegant. Cu riscul de a suna superficial as indrazni sa spun ca melodiile au o “reteta”: te pornesc incet, linistit, de la un calm aproape absolut, usor ritmat, pana ating niste puncte culminante de o energie impresionanta (in felul acela subtil in care reuseste o melodie buna sa fie asurzitoare fara a fi galagioasa). Daca incep o meldoie relativ trist/meditativ, spre sfarsit ma trezesc bucurandu-ma ca sunt in viata, de infinitul posibilitatilor… un sentiment de glorios care nici macar nu are nevoie sa fie legat de ceva anume pt a exista. Un exemplu bun e tocmai prima piesa, a carei nume il gasesc extrem de potrivit: imi creaza o imagistica a cuiva care se trezeste dupa o coma de sa zicem 8 ani intr-un pat… toate legaturile cu vechea viata rupta, dar in loc sa fie infricosator aceasta e si un orizont infinit, promisiunea ca in fiecare secunda putem reincepe viata in orice fel dorim, sa ne reinventam.

Piesele nu sunt intamplator “lungi”, pt subtilitatea cresterii emotionale e nevoie de timp: nu e o muzica la care sa poti sari la jumatatea melodiei sa simti repede cum e melodia: desi repetitia e un factor constant pentru a exprima cresterea, familiaritatea si varietatea, totul se simte “incet”, de la dezvoltarea melodica pana la sentimentele starnite.

In incheiere as mai mentiona romantismul track-urilor 2 & 5. Atat “The Only Moment We Were Alone” cat si “Your Hand in Mine” exprima (simt eu) foarte bine experientele, reusind sa nu fie generice si nici identice. De pe alte albume as recomanda cu caldura capodopere ca si “With Tired Eyes, Tired Minds, Tired Souls, We Slept” de pe albumul lor din 2001 “Those Who Tell the Truth Shall Die, Those Who Tell the Truth Shall Live Forever” sau “A Song for Our Fathers” si “Glittering Blackness” de pe “How Strange, Innocence”.

Random Posts

November 25, 2008 -- Di Goldene Feder la Posticum
January 29, 2009 -- Phoenix in Oradea
November 3, 2009 -- Injectia de free jazz and more