Da’ cum o fo’ la Artacts’14 – St. Johann in Tirol

Plec dimineata, il las pe Vladimir la scoala.

-Sa te distrezi, tati!, imi zice iesind din masina si carandu-si ghiozdanul de toarta de sus, balanganind si auzind creioanele colorate din el.

Traversand Ungaria sunt satul de drumu’ asta mi-am zis pentru a nu stiu cata ora, pilot automat de la Budapesta incolo, hai sa ne gandim putin unde mergem. St. Johann in Tirol, dupa Wels, Salzbrug, in Tirol, langa Saalfelden. Verile am trecut prin el si zabovit pret de cateva ore. Cochet, respira tirolez, basca isi mai baga nasul si Mozart cu al sau Salzburg si non-austeritatea sa, intr-o vale larga flancata de versanti albi inca de la zapada anului asta, imi aduce aminte de sanatoriile din statiunile burgheze din romanele lui Thomas Mann. Perfect spot!

Cu un festival de muzica improvizata si creativa ce creste de la editie la editie, Artacts 2014 se bucura si de prezenta relativ la o distanta foarte scurta a Saalfedenului si a festivalui sau de jazz din luna august a fiecarui an. Deci, sa ai pe un perimetru de 35 km doua dintre cele mai bune festivaluri care targeteaza cam aceeasi nisa de ascultatori din Europa, mie personal mi se pare extrem de imbucurator (ma gandesc aici in particular la cazul Garana – JazzTM si posibila lor coexistenta). Cum au facut, ce au facut, cum e posibil asa ceva?! ar trebui sa ma documentez putin si sa il intreb pe Hans, organizatorul ArtActs.

Am scapat de Ungaria(trece repede:), oprire la Nickelsdorf – o alta borna a festivalurilor de acest gen, fac o livrare de crazy shit – palinka (de la Adi Oegar din butoi, aurie si saltareata) lui Mats. O poveste, imbratisari, livrarea completa. Da-i bice, Viena ramane in urma cu acelasi gust de pusta maghiara si Burgen-landu se termina si el. Muzica de la radio, un dj set misto pe la ora 3 pe FM frei, am scos pilotu automat, am zis sa fac putin tapping leg pe acceleratie.

Ora 16, ajung in St. Johann, un dush, intalnire cu gazda, extrem de primitoare si binevoitoare, un spinatstrudel rapid, imi indrept spatele putin pe strazile batute in reflexia zapezilor de pe versantii muntilor. Realizez ca mi-am uitat monopiedul. What else?
What time is it? What time is it? Is Muku time, folks!

La intrare, nas in nas cu Tristan Honsinger, personajul in jurul caruia se va contura intreg programul al acesti editii.

Sa fie sunet live, then! Cu un trio tanar din Slovenia: Drašler/Karlovčec/Drašler, classic trio: drums/alto sax/double bass. Nervos, ancorat in traditia free-jazzului european a lui Schlippenbach Trio, raw-energy pe alocuri cu momente de lirism si nostalgie post-ayleriana si o dezvoltare frumoasa rhytm-section-ului, mi-a facut introducerea in ceea ce urma sa se intampla pret de trei zile si trei nopti. Imbucuratoare tineretea si aplombul acestora pe scena, mi-ar place sa numesc cativa artisti romani care ar putea fi prezenti pe scenele improv-festurilor din Europa.

Al doilea act al primei seri, o intalnire in premiera pentru mine cu duo-ul Bernadette Zeilinger & Angelina Ertel. Wood instruments, blockflote si flaut. Respiratii, scanceli, soapte si murmur spuse intr-o rasuflare virtuoz taiata. Haiku-uri lipite si improvizate deshideau portile unui taram cetos si lasau luminile sa se intrezareasca. Extrem de virtuoz, eram pierdut cateodata in urmarirea sunetului si povestilor ce se urzeau pe scena.

 

Eco D’Alberi Quartet – proiectul italian 100% din cadrul festivalului al lui Edoardo Marraffa. Alaturi de Abberto Braida la pian, Antonio Borghini contrabas si Fabrizio Spera-tobe. Blowing set. Cu Edoardo la tenor si sopranino si a sa nostalgie meridionala a sunetului ce imi aminteste de frazarea reziduala a lui Don Byas de prin ’46-’49, Alberto Braida la pian asigurandu-i si oferindui in acelasi timp lui Edoardo un patern extrem de dantelat si atent construit. Cecil Taylor on my mind:). Fabrizio Spera urca frumos panta fragmentata si stancoasa a lui Alberto, agatat intr-o coarda invizibila pierduta intr-o ceata densa oferita de bassul lui Borghini. So far, so good!

 

Hanam Quartet feat. Tristan Honsinger. Despre Tristan numai de bine, ca sa zic asa:) Fragmente de muzica contemporana si avangarda sonora, ludic din plin si unpair tapping legs movements. Bere sau schnaps?:)

Obosit si plin de sunete am ajuns in camera, am dormit ca un prunc, m-am trezit in gand cu figura bonoma a lui Tristan Honsinger si nu am incercat sa imi indepartez gandul.

 

Sambata,
Am gasit un monopied, un espresso dublu, hai spre matineu @ Antonius Kapelle. Ahhh, chiar langa expozitia foto lui Ziga Koritnik, am intrat impreuna cu el. Stiam cele mai multe dintre poze, la unele chair am fost martor cand au fost luate, amintirile ma napadesc:), sic. Fiecare cu povestea si mai ales sunetul ei. Pentru ca fotografiile lui Ziga nu sunt doar niste documente vizuale ale scenei improvizate ci au si sunete. Respira. Saxofoane, trompete, guitari, tobe, incaltari tocite pe scena, au sunetul lor. Identifici protagonistul acestora dupa sunetul fotografiilor. Fotografii sonore, postcarduri magice peste timp ale unei scene vii si extrem de creative.

Si hai, mai cu viata, la Tristan Honsinger – eternul tanar veteran al scenei europene creative. Sketchuri decupate dintr-o banda desenata imaginara cu secvente clasice. Sound poetry at his best! Stateam impreuna cu Tim Daisy si nu ne puteam abtine dintr-un ras spasmodic sincer si o stare ludica perfecta. No comment! Doar stiu ca am iesit extrem de bine dispus cu un sentiment ca as putea opri ploaia marunta ce necontenit ascundea varfurile din apropiere. Funny and revigorated! 🙂 Unde-i glaja aia cu palinka?

Inapoi la Alte Gerberei cu The Artacts Festival Workshop Band, condusa de acelasi Tristan. Cativa muzicieni locali au improvizat, cu sfiala si in acelasi timp au incercat sa se simta bine alaturi de spiritul lui Tristan Honsinger si sunetele violoncelului sau. Atent si pedagog pe scena, tragea de ei si ii indemna spre poteci necalcate inca.

The Receptacles – unul din proiectele nordice ale prolificului bassist canadian stramutat in Europa de cativa ani buni, Joe Williamson. Alaturi de Anton Toorell la guitara si Dennis Egberth – tobe. Rock in Opposition all the way. M-a cam spart setul lor, desi au fost cateva probleme cu sunetul la inceput. Auzeam pe defunctii Sleepy Time Gorilla Museum, Art Bears, Henry Cow, Univers Zero pe alocuri, dar intr-un ambalaj propriu si cu un sunet fresh de tot. Am fugit repede sa iau LP-ul, nu mai era disponibil. Astept sa fie lansat oficial si sa il comand de undeva de pe net. Pana una alta, enjoy yourself!

Barcode Quartet cu un set lung. Au spulberat ceturile, Elisabeth Harnik cu o precizie si migala la pian si IN pian uimitoare, Josef Klammer la tobe plin de artificii, Alison Blunt la vioara tesea plasa norilor si Annette Giesriegl isi pregatea descantecul magic de rupere a mystului din St. Johann. One of the best acts, for sure!

The Whammies impreuna cu Han Bennink. Un proiect tribut Steve Lacy, cu o componenta ce aduna reprezentanti ai scenei sunetului improvizat din Chicago & Boston (chiar daca Jeb Bishop s-a mutat de cativa ani de acolo, imi ramane asociat cu scena respectiva) alaturi de iconicul Han Bennink si expatriata Mary Oliver de pe cheiurile Amsterdamului. Steve Lacy si fragmente din compozitiile lui uitate prin sertare, re-descoperite si re-orchestrate de Jorrit Dijkstra cu aplomb si multa, multa melodie.
Exuberanta energie, Thelonious asuda din plin in atingerile de pian ale lui Pandelis, trombonul lui Jeb isi juca majestos volutele magico-nostalgice agresive pe alocuri si pompa o cascada ritmica in care contrabasul lui Jason Roebke s-a auzit crystal clear iar exploziile lui Han…”I’m our father, Luke!”. Pe alocuri, lyricon-ul lui Jorrit mi-a rezonat dintr-un alt film. Frumoasa incheiere a primei seri.

 

Duminica,
ultima zi a festivalului, o poveste la o supa si o cafea cu Ziga, ne indreptam spre Alte Gerberei, si iese si soarele. Un apus superb cu culori aprinse ce au pus foc pe varfurile ce ne inconjurau.
Cu primul act al zilei duo-ul Ana Kaluza si Kuba Suchar. Stiam despre colaborarea lor de pe excelentul discul Tone Hunting de la Cleanfeed de anul trecut. Ana la alto sax si Kuba percussion. Un free-jazz in sunetul post-Ornette al Anei, cu o interactiune frumoasa intre cei doi, raspunsuri sonore la intrebari nerostite, Kuba responsabil fiind de textura a-ritmica a acestui dialog imaginar. Un duo ce cred ca se va impune in peisajul european sax-drums in urmatorii ani. De urmarit!

Klangerlebnis – marea necunoscuta personala a acestei editii. Nu stiam nimic despre Lauren Newton, Peter Schärli, Jean-Jacques Pedretti, Sylwia Zytynska. Laura Newton si vocalizele post-matinale, in jurul lor au gravitat intreaga reprezentatie, acompaniata de instrumentele de percutie ale Sylwiei Zytynska intra pe rand in dialoguri improvizate alaturi de trombonul lui Jean-Jacques Pedretti si trompeta lui Peter Schärli. Scanceli si fragmente din povesti spuse si re-amintite dimineata cand iti arunci cu apa pe fata, o atmosfera putin rarefiata dar plina de acea possibly creative silence, cei patru au oferit un moment frumos ce s-a incadrat perfect intr-un festival ce isi propune sa promoveze o alta estetica a sunetului.

Back to the “fast & furious” scene:) Elisabeth Harnik & Gigi Gratt & Dave Rempis & Tim Daisy. Heavy artillery! Daca Tim si Dave fac de mai multi ani un duo extrem de bine inchegat, alaturarea acestora cu Elisabeth si guitara lui Gigi a fost de mare efect. S-au fugarit in sunete pe scena – Dave “rupe tot” si Elisabeth, Gigi isi spunea “balada”printre ciupituri de corzi, iar Tim…..Tim Daisy mi-ar place sa il vad si sa aud la pian si in pian. Blowing set!

Ultimul act al festivalului, Nate Wooley Quintet. Stelara componenta, Matt Moran – vibraphon, Harris Eisenstadt la tobe, Eivind Opsvik la bass, Josh Sinton bass clarinet. Am ramas cumva cu buza umflata, imi plac toti membrii bandului, dar in alte proiecte. Ce a fost aici, in afara de virtuozitate si un aranjament, pe alocuri putin grabit al lui Nate ale unor piese de ale lui Wynton Marsalis. Mi s-au parut si putini obositi, erau in cursul unui turneu european.

Cam asta a fost. Playlistul de pe youtube aferent evenimentului AICI