În seara zilei de 8 martie, după ce ne-am felicitat asiduu consoartele, am decis să ne luăm revanşa culturală, îndreptîndu-ne spre Budapesta să respirăm aerul tare al jazzului. Escapada a meritat din toate punctele de vedere, mai puţin faptul că am fost ţinuţi la uşa vaporului A38, pînă aproape de ora începerii concertului.

Evenimentul a fost împărţit în două secţiuni, prima avîndu-l ca protagonist pe pianistul de origine ucraineană, Misha Alperin, actualmente profesor la conservatorul din Oslo şi semnatar al unor discuri apărute sub egida sunetului ECM. După ce un public puţin numeros şi-a luat locurile în primire, Misha Alperin şi-a început recitalul său de aproximativ o oră, alternînd sonorităţile diafane cu suave influenţe nordice şi est europene cu staccato-uri modale, concrete. Ceea ce a impresionat în primul rînd a fost precizia interpretării, chiar şi în cadrul execuţiilor de mare viteză, fiecare notă auzindu-se distinct, întipărindu-se în memorie. În al doilea rînd, auditoriul a fost sedus de atmosfera creată, s-a cîntat fără întrerupere aproape 60 de minute, pianistul susţinîndu-şi uneori vocal şi plin de farmec solisticile, contribuind la întregirea unei ambianţe aproape onirice. Aplauzele finale au răsplătit un muzician de mare ţinută solistică iar cu toţii am considerat că seara a început într-un mod extrem de plăcut.

A doua secţiune a aparţinut trio-ului format din Ingebrigt Håker Flaten la contrabas, Ken Vandermark la clarinet sopran şi clarinet bas, Håvard Wiik la pian. Free Fall e un proiect ce datează din 2001 şi este inspirat, parţial, din muzica legendarului trio condus de Jimmy Giuffre împreună cu Paul Bley şi Steve Swallow în 1962. Spun parţial, deoarece grupul are o sonoritate distinctă, operează cu compoziţii proprii şi creează un balans excepţional între melodicitate şi improvizaţie.
Ceea ce au reuşit Free Fall joi seară a fost un jazz de excepţie, cu filigrane sonore pline de miez şi conţinut atent elaborat. Cei care s-au aşteptat la explozii sonore pline de dinamism au fost luaţi prin surprindere de tonurile calde, pasajele muzicale foarte aerisite şi improvizaţiile la limita decenţei. Ken Vandermark şi companionii nu şi-au obosit publicul cu pretenţioase evadări sonore dedicate simţurilor ci ne-a pus să ne gîndim la structura unei bucăţi muzicale, la modul cum converg cele trei instrumente, la importanţa unei singure note şi la iluzoria performanţă a virtuozităţii instrumentale. Totul a fost atît de dens şi concentrat, încît după reprezentaţia de 60 de minute am realizat că am avut parte de tot din punct de vedere muzical. Piesele, cu o durata destul de redusă, adevărate scheciuri sonore, au echilibrat şi diversificat enorm durata concertului, iar în final ne-am trezit cu toţii cu o adevărată poftă de a asculta muzică la nesfîrşit. Nu ne-a fost dat, am mai avut ocazia unui bis foarte frumos, după care am plecat cu sentimentul că am participat, într-adevar, la un act artistic greu egalabil.

vezi cum o fo’ si pt George si pt. Darius!

 

Articole pe aceeaşi temă. Muzicală, desigur!