3 zile de muzică @ Peninsula 2011

Pe măsură ce trec zilele şi lunile, realizez că 2011 a fost un adevărat an al muzicii pentru mine. Roger Waters, Coldplay, Paul Simon, festivalul Open’Er, festivalul The Mission şi acuma Festivalul Peninsula din Târgu Mureş sunt doar cele din prima jumătate a anului şi asta mă face să mă întreb: oare câte mai are de oferit anul ăsta?

Am auzit zvonuri, cum că festivalul a fost anul ăsta mult mai slab ca în anii trecuţi. Nu ştiu să mă pronunţ aici, punând însă festivalul în balanţă cu chestiile la care am fost eu, a fost cea mai mişto experienţă trăită vreodată. Cu un line-up destul de atractiv, am hotărât să merg în momentul în care mi s-a pus în mână o frumoasă acreditare, ce-mi permitea accesul nu numai la festival, ci şi în partea din faţă a scenei. 5 scene au fost poziţionate destul de bine pe un spaţiu relativ mic. M-a impresionat faptul că, deşi scenele erau foarte apropiate una de cealaltă, sunetul rar ajungea să se suprapună sau să reprezinte un deranj mare pe timp de noapte.

Băgaţi de seamă că eu n-am o cultură muzicală extraordinar de dezvoltată, aşadar o să-i comentez pe artişti numai acolo unde ştiu. În prima zi de festival încălzirea a fost făcută de trupa Recycle Bin care a adunat 50-100 de oameni în faţa scenei. Aceştia au fost urmaţi de Zdob şi Zdub care au pus în adevăratul sens al cuvântului instrumentele la treabă şi i-au scos pe peninsulari în praf şi în soare. Recitalul lor s-a soldat cu o atmosferă trăznet, multe mâini în aer şi o mare şedinţă de pogo. După ei au urmat o trupă ungurească pe nume Tankcsapda, unde publicul a crescut exponenţial. Eu n-am avut nicio tangenţă cu ei, nu le înţelegeam limba şi n-am simţit nicio atracţie faţă de muzica lor. Aşa că am stat undeva la o terasă, în timp ce mulţimea fredona versuri ungureşti şi părea să trăiască clipe de neuitat. În timpul concertului Tankcsapada m-am îndreptat către Talent Stage unde aveau să îşi facă apariţia ROA. Pe ei i-am auzit cântând şi la The Mission Dance Weekend şi mi-am plăcut foarte mult. Nu că ar avea piese extraordinare sau versuri profunde, ci fiindcă fac atmosferă. Oamenii ăştia ştiu să-ţi ridice mâinile sus. Cu toate acestea am şi câte ceva de obiectat: am întârziat la concert, au fost foarte adormiţi şi asta s-a simţit puţin şi la public.

Pe Tuborg Main Stage au urmat Guano Apes, una din cele mai mult aşteptate trupe ale festivalului. O să fiu foarte sinceră şi o să vă spun că înainte de seara aceea eu n-am ştiut nimic despre Guano Apes. Auzind însă atâţia oameni vorbind cu zel despre ei, am avut aşteptări mari şi aşteptările mi-au fost dezamăgite. Am stat primele 3 piese în faţa scenei, apoi m-am retras puţin mai în spate. Din tot concertul nu mi-a rămas pe cerebel nicio piesă, niciun acord şi niciun vers. N-am ţinut-o minte decât pe tipa aia, care dădea limbi microfonului şi părea să ridice publicul în al nouălea cer.

A doua zi s-a anunţat a fi mai palpitantă. Nereuşind să dorm toată noaptea (şoareci mişunau non-stop sub cort), de pe la 9 dimineaţa până pe la 13 am reuşit să dorm în Complexul Weekend, care fusese anexat la festival. Seria de concerte s-a deschis pentru mine pe Tuborg Main Stage cu urcarea pe scenă a trupei Les Elephants Bizarres. Din nou, căldura a reuşit să intimideze publicul, la începtul concertului numărându-se maxim 50 de persoane (din care marea parte jurnalişti şi fotografi) în faţa scenei. Cei de la Les Elephants Bizarres nu şi-au stricat însă cheful iar, cu sloganul “Trompa Sus” au reuşit într-o oră să crească publicul, după estimările mele, undeva pe la 300-500 de oameni.

Belga şi Danko Jones nu s-au nimerit a fi în aria mea de interes, aşa că am petrecut restul serii halind, stând la bârfe cu prieteni şi ascultând concertul incendiar al trupei N.O.H.A de pe Kiss Terrace. Seara avea să explodeze cu adevărat puţin mai târziu, o dată cu apariţia trupei Kasabian pe Tuborg Main Stage. Dacă e să privesc înapoi, dintre toate concertele, cred că în seara aia publicul a fost cel mai numeros şi cel mai încântat. Din nou, la primele trei trupe al stat front stage, unde am prins câteva fotografii faine cu artiştii, după care m-am amestecat cu publicul, care a fost cu totul şi cu totul deosebit. Piese precum Empire, Underdog şi Fire parcă ne-au propulsat pe toţi spre cer. S-a urlat, s-a aplaudat, am fost toţi fericiţi şi trupa Kasabian a părut să fie fericită. Un lucru totuşi m-a lăsat cu puţin gust amar: de ce a fost atât de scurt? Trupa Kasabian a stat mai puţin de o oră şi 15 minute pe scenă. A fost un recital cam scurt şi dezamăgitor, ţinând cont că unii oameni bătuseră toată ţara ca să vină să-i vadă. Cam de o oră şi 15 minute a avut să fie seara următoare şi recitalul lui Iggy Pop.

Am plecat pe la 1 dimineaţa fericită spre cort. Am găsit şoareci pe izopren, scârbită am ieşit din zona corturilor şi-am stat toată noaptea la o terasă, citind o carte. Dimineaţa din nou m-am retras pe iarba din Complexul Weekend unde am reuşit să dorm vreo 2-3 ore.

A treia zi de festival publicul a crescut puţin, însă nu în mod reprezentativ. La prima conferinţă de presă oficială s-au preconizat 70.000 de vizitatori, cifră pe care mai mult ca sigur n-au atins-o. Dar pe mine nu m-a deranjat asta: m-am călcat în picioare la Rogere Waters şi la Coldplay şi nu mi-a plăcut. Mai bine să fie mai puţină lume la un festival. Luna Amară a deschis seara pe Tuborg Front Stage din nou, adunând nu foarte mulţi oameni în faţa scenei. Soarele ardea înfiorător iar majoritatea au căutat o terasă apropiată sau o pată de umbră, de unde să poată asculta concertul. După Luna Amară am din nou un gol de memorie: n-am stat să ascult alte trupe, ci am încercat să caut o soluţie cu cortul. Dacă aveam să petrec încă o noapte nedormită, mai mult ca sigur nu rezistam până la finalul festivalului. Am încercat să comunic cu cei de la standul pentru corturi. Zadarnic, se făceau că nu înţeleg română decât foarte prost. A fost foarte frustrant. În cele din urmă, fără să primesc niciun ajutor din partea lor, am început să caut alt loc pentru cort, ceea ce a fost zadarnic: toată iarba era populată de şoareci şi de găuri de cârtiţă. Nu-mi vine să cred că organizatorii nu s-au gândit la problema asta înainte de festival!! Am petrecut două ore stârngând cortul, astupând găuri de şoareci şi bătătorind totul cu pietre. N-a ajutat deloc, următoarea seară am găsit cortul plin de şoareci (nu mă întrebaţi cum au intrat).

Dar revenind la muzică, Iggy Pop a fost un alt artist despre care ştiam mult prea puţine. Am auzit însă părerile multor oameni entuziasmaţi şi, ca şi la Guano Apes am avut aşteptări mari şi am fost dezamăgită. Am stat în primul rând şi i-am văzut slănina de moş bâţâindu-se de colo colo, ceea ce mi s-a părut absolut greţos. Este totuşi de admirat omul, pentru energia pe care încă o avea la o vârstă atât de înaintată. Din nou, recitalul lui a fost unul extraordinar de scurt. Oamenilor nu le-a venit a crede când acesta a părăsit scena fără un bis de cel puţin 3-4 piese. Am petrecut restul serii în Freedom Music Arena, pe ritmurile lui Nick Waren şi puţin mai târziu pe Suie Paparude. Concertul Suie a început la ora 3, ceea ce te-ar fi făcut să crezi că va fi gol. Nici vorbă! La ora 3 fix trupa urca pe scenă iar masele de oameni pur şi simplu au asaltat cortul, mulţi dintre ei rămânând chiar pe afară. Ca fiecare concert Suie Paparude, şi acesta a fost bestial şi de neuitat. Un fum semi-dens a învăluit momentele într-un surplus de mister, am văzut mâini ridicate, foarte multe fete ţinute pe umerile băieţilor şi un public fredonând fiecare sunet. Pe la 5 dimineaţa, între două piese se lăsase puţină linişte şi fix atunci s-a auzit de undeva un cocoş cântând. Momentul a fost delicios. La scurt timp după, trupa a cântat ultimele piese şi pe când se auzeau versurile “Sunteţi pregătiţi pentru încă una” (nu ştiu din care cântec sunt) am realizat că sunt ruptă de somn şi m-am îndreptat spre cort. Din nou n-am reuşit să dorm şi puţin mai târziu am început să mă simt foarte rău şi să am halucinaţii.

O să vă întrebaţi probabil: cum de eu sunt singura care n-a reuşit să doarmă cu şoarecii? Că doar mai erau atâţia oameni cu cort. Simplu, eu nu sunt o foarte mare băutoare de alcool. Probabil dacă aş fi dat şi eu pe gât nişte shoturi şi 2 litri de bere, aş fi fost în stare să mă culc şi cu viermii în şanţ.

Festivalul Peninsula s-a sfârşit pentru mine aici. Aş fi vrut tare mult să rămân şi în ultima seară, nu am reuşit însă să mă obişnuiesc la dormitul cu şoareci şi nu mai aveam energie pentru încă 24 de ore de nedormit.  În cele 3  zile de festival nu s-au nimerit a fi multe trupe pe placul meu, însă acelea câteva cu care m-am conectat, au fost superbe şi au făcut ca drumul de 20 de ore cu trenul să se merite din plin: Zdob şi Zdub, ROA, Kasabian, Suie Paparude. Mâncarea a fost foarte bună şi foarte ieftină iar celălalte corturi prezentau o grămadă de activităţi interesante (teatru, stand-up comedy, boardgames şi multe altele). Următoarea seară am luat trenul de Bucureşti şi mi-am jurat că anul următor voi fi din nou aici, numai că NU voi mai dormi la cort.

Mai jos câteva imagini.

Notify of
trackback

[…] mai scris despre cum a fost la Peninsula pe nebunia.com şi pe muzicadevest.ro. Pozele… mai jos. #gallery-1 { margin: auto; } #gallery-1 .gallery-item { float: left; […]