Brötzmann Tentet si Unu

Există supereroi, se află printre noi, sunt acum convins de asta. Peter Brötzmann Chicago Tentet +1 formează o ligă, cei mai mulți dintre ei dintr-un mediu și de o formație diferite, unii mai degrabă antagonici de firea lor decât bonomi.

Dincolo de poveștile și (super)puterile fiecăruia dintre membri, este evident că proaspătul septagenar, bardul din Wuppertal, este cel care polarizează. Știindu-i stilul memorabil, intransigent, nemijlocit, în expresii tabu, esențe primale și emisii neînchipuite – tuturor acestora găsindu-li-se, miraculos, nuanțe – te-ai gândi imediat că acest crez este de-ndată dictat (sau, într-o accepțiune estompată: transmis) întregului colectiv. Dar Tentetul se numără printre cele mai versatile trupe de free-jazz. Muzica se schimbă de la un concert la altul – ceva ce toți muzicienii la un loc țin să sublinieze fără să șovăiască și pe care mizează în fond, de parcă ar fi un cod. Totul se reduce la concert.


Ajuns pe Artemovsk 38, am reușit să mă strecor în culise, întâlnindu-mă cu George și Gabi, care deja pluteau după o zi și jumătate petrecută cu Brötzmann (”cu pionierul jazz-ului liber european, îți dai tu seama”, dixit George) și ceilalți. După trei zile de concerte la Cafe Oto din Londra – care, pare-se, vor emula cele ”trei seri de la Oslo” din 2009 – și alte deplasări la Wuppertal, Gent sau Amsterdam, cei din tentet au fost la rândul lor destul de surprinși că au ajuns să-și încheie turneul prin Est, în Oradea (”miracolul nopții de Înviere”, cum îi zice George reușitei de a-l aduce pe Brötzmann cu încă șase dintre apostoli) și Budapesta.

A38 nu m-a inspirat cu adevărat, dincolo de faptul că e ditamai vasul pe Dunăre. Concerte precum acesta sunt de marcă, fără îndoială, dar din moment ce au mai fost încă trei numere de-a lungul serii (Grencsó Kollektív Töltet, tot jos în cargo, iar alții pe două terase de afară), rotițele afacerii se învârt diferit pe acolo. Tentetul s-a achitat exemplar de ”long set”-ul cerut, în puțin mai mult de o oră și un sfert, cu două șnururi improvizatorice și un bis fugitiv, ușor previzibil, dar mișto. Prima parte a început cu o trosnitură în tutti (un cluster varesian) absorbită apoi de o fantezie din partea lui Peter Brötzmann, ”acompianat” (un fel de a spune) de Paal Nillsen-Love și Michael Zerang Momentul a părut solemn, nu doar pentru mine, care din prima secundă i-am simțit năduful caracteristic, ci și pentru cei din Tentet care stăteau pe tușă. Altfel, scenariul mi s-a părut și un pic competitiv, un showdown între suflători, care cu toții – în afară de Per Åke Holmlander, în spate la tubă – stăteau încolonați în față, în expectativă, fiecare cu un limbaj al corpului diferit, în cântat precum chiar și în repaus (grimasele lui Mats, privirea vicleană a lui Ken, fața de poker a lui Joe, smerenia lui Jeb), dar toți pregătiți să dea replica, de parcă ar zice ”bravo mă, dar ia ciulește urechile la ce voi face eu acu!”.

Acel ”+1” din ecuație este o capcană, pentru că nu contează cine e +1 și nimeni, în fond, nu e în plus. Sunt convins că nici ei nu știu cum stă treaba și, în afară de bătrân, se întreabă toți ”Oare eu sunt +1?”. Practica de ansamblu este adusă la mare înălțime. Altfel, tentația de a alege între eroi și venetici există. E deja a doua oară când îl ascult pe Mats Gustafsson și mă tem de a treia, pentru că atunci s-ar putea să mă posedeze definitiv. Există ceva înăuntrul său care așteaptă să erupă de fiecare dată când începe să cânte la saxofon; omul e absolut mefistofelic, necontenit de excitat, scuipând ca un varan. Asemănător cu acoladele lui Brötzmann, solourile la pocket-trumpet ale lui Joe McPhee au fost rare, dar de o coloratură specială, înmărmurind suflarea din sală. Ca să nu fur vorbele lui George: ”Omul astă nu doar cântă, ci vorbește, recită, uguie, scuipă și sărută la instrument”. Johannes Bauer mi s-a părut foarte britanic, nădușind într-un costum de bancher, genul care cântă free-jazz de plăcere într-un club din suburbie. Alonje la trombon, mișcări ciudate, dansante de trup și o preferință pentru înălțimi de sunet izolate, punctate pe rând, în ritmuri șmechere. Am fost atras mai mult de energia lui Paal Nilssen-Love decât de bunul gust al lui Michael Zerang. Aplecat asupra instrumentului, cu privirea ascunsă de bucle și brațe dezgolite, uscățive de junky, Fred Longerg-Holm a dat viață violoncelului în momente mai flegmatice, dar aș fi preferat să nu le întrerupă ca să-și răzuască pica sau să băge pârâieli electronice.

Cumva, la capătul primului epic, Tentetul s-a sfărâmat, fiecare individual sau în grupuri de doi sau trei cântând o muzică diferită, în superpoziții (adică suprapuneri) halucinante: tereremuri din partea percuționiștilor, sincope grave din partea lui Per-Åke, pizzicato-uri de rag din partea lui Fred, Brötzmann și Vandermark aiurând, iar Mats, Johannes și Jeb (un trio, aha!) readucând clusterele de la început, sub formă de semnale, vuiete dramatice. Ca și la alte concerte (chiar The Thing, iarna trecută), a doua parte tinde să treneze puțin, deși a fost mai complexă, cu schimbare de formații, fără un joc atât de evident. Și cu improvizația mult-așteptată între Brötzmann, Vandermark (un pic zgârcit cu cântatul pentru mine în acea seară) și Gustafsson. Bis-ul a fost simplu, Brötzmann a început cu un cântec de jale, tentetul s-a introdus încet, fiecare vărsându-și amarul altfel, conturând o escaladă finală către o spargere-de-tot și o muzică diformă deopotrivă. Scurt și de efect.

Mi-am prelungit vizita un pic (mai / prea) mult, înapoi în culise, dar e și asta o filă de jurnal: digresiunile lui George despre ”dialogul constant dintre trupuri, dincolo de cel sonor” (ăă, sau ceva) reușit de Tentet, pălinca gustată de muzicieni (până ne-am luat ochii de la ea și ne-a fost șterpelită), scurta mea conversație purtată în germană cu Herr Brötzmann și cele 11 replici de felicitare diferite la care m-am gândit pe loc, până când am renunțat și le-am zis-o pe aia bună, cât de mult mi-a plăcut ce-au făcut – fiindcă, chiar dacă au mai auzit-o probabil de fiecare dată, în seara aceea era rândul meu să le fac complimentul.

Notify of
trackback

[…] publicat și pe muzicadevest.ro […]

trackback

[…] o noutate pentru unii (nu pentru mine, care i-am prins pe Zerang și Nilssen-Love, în liga lui Brötzmann,  anul trecut pe A38, scizând strașnic; se rotunjește un an de la acea nebunie, că veni […]