Alte experiențe: Travka, Nu & Apă Neagră

Se vede cât am stat închis în cameră, dacă nici până acum nu m-am obișnuit cu concertele de club. Cel puțin regula orei de drinks înaintea concertului credeam că învățasem că se aplică la tot, fie că este festival, concert de-al casei sau eveniment extraordinar. În plus, m-am repezit la concert știind că trupa care mă interesa avea să dea startul. Nu știu de ce, dar nu mi-am imaginat că ordinea pe afiș ar fi întâmplătoare. Și totuși trebuia să-mi fie clar: trupa cea mai bună e cea de la urmă.

Timișoara a sărbătorit ”Zilele Basarabiei”, prilej cu care în clubul DAOS, vineri seara, au cântat Paralela 47, Snails și Travka. Acum, dacă tot am stat și ascultat toate actele, ca un snob (ce sunt) incapabil să se distreze (să fie ”bravo”, vorba unui chitarist) pe ritm de zdringi-zdringi și în stare de zburdă generală, măcar să mă amuz de chestia asta. Pop-rockerii de la Paralela 47 știau ce au de făcut, cu un playboy-cântăreț care să lingușească și să anime publicul. ”Hei, Timișoara, heei! Dorul nostru rămâne aici cu voi, sunteți extraordinari!” Ghiciți ce, voi nu sunteți. Deși, timp de trei sferturi de ceas și cu piese efemere, nu s-a resimțit. Atunci când nu cânta sensibil, cu ochii închiși, vocalistul parcă mă ochea. ”Hei, tu! De ce nu dansezi. Hai, mâinile sus! Hopla hop hop hop. Heeei!”. Rockerii-melci au făcut și mai bine spectacol, înverșunați, adăugându-se genului de trupe tupeiste din anii ’90 de care m-am apropiat la fel de superficial, cu versuri groaznice și riff-uri colosale. Un soi bizar de plictis, la o muzică atât de intensă. În acel moment, fiind peste 200 grămadă, ne topeam deja de căldură.

În cele din urmă, Travka s-au făcut captivanți, într-o notă mare, în ciuda unui sunet nu foarte reușit și a faptului că au trenat. George este carismatic, cu multe momente în care privește în gol, alteori persiflant și subtil. Întinzându-se mult după miezul nopții, trupa a cântat ”aproape tot”, cu destule secvențe aparent canonice. Cele mai bune interpretări au ținut de Fetele-n lună, cu refrenul său scăldăt într-un atmosferic încântător, Aici sunt eu, cu întrebări grele susținute de acorduri dramatice și Sunt un erou, descătușat și zdrobitor. Corabia nebunilor, Urban violent sau Ochiul cere lumină au fost cele mai aclamate. Bis-ul a fost un singur val de trei sau patru piese, printre care Cum te simți și Atenție! Atenție!.

Departe de a fi purificator, odată instalat afterparty-ul, mulțimea s-a grăbit să iasă din cuptor. Era pană de curent pe stradă, probabil pentru a alimenta înăuntru reflectorul galben care m-a orbit trei ore încontinuu. Cei rămași mustăceau auzind o piesă de The National și evitau să calce pe cioburile împrăștiate peste tot.  Basarabenii astia, ce oameni!

***

Și duminică la Casa de Cultură a Stundeților a fost seară de folclor, în paralel cu un maraton de teatru. Am urcat la etaj, într-o încăpere absolut improvizată, și ca bar stundețesc și ca sală de spectacole. Am apucat să-i ascult pentru prima dată pe Nu & Apă Neagră, o foarte bună trupă de gen – în acceptul fanilor de krautrock clasic – dar care, tot din auzite, nu subjugă întotdeauna publicul cu seminariile lor. S-au strâns destui tineri cu ocazia festivalului, dar fără să țină morțis să stea și să asculte – cei veniți să se tolănească pe o pernă, cei prea-vorbăreți, cei distrați care aruncau o privire, cei treji care se ridicau și plecau, cei care ieșeau pe acoperiș să fumeze o chiștoc de iarbă, cuplul care se legăna domol de parcă băieții le-ar fi cântat un cântec de dragoste.

Ușor mediocru concertul în sine. O poveste ce o poți auzi o singură dată, însă nici pe baza unor idei chiar nebănuite. Proiecții video de un galben bolnăvicios, în genul scorojit de colaj. Dacă Stoianovici a fost calculat la electronice, Hegyesi a susținut cea mai interesantă partitură, la țambal preparat și dulcimer. Chitaristul a mers și el de la câteva punctări izolate până la a mă enerva cu acordurile sale zgrunțuroase, fără de care unele momente ar fi putut ieși mai abisale, mai temătoare. Până la urmă, Torsan a conturat, la diferite instrumente de suflat, un principal flux al întregii improvizații, un fel de cântec popular (cu scăpări ușoare din concept, ducând înspre oriental, șamanic) într-o volbură cosmică – nonsens prin definiție, dar fain semănat.

***

Așadar, într-o parte chef zăpușit și exultant la muzici simple, dincolo hipstereală demnă de Facultatea de Arte în tonuri psihedelice tari. Ceva îmi spune că am luat prea în serios ambele ocazii.

Notify of
Ioana S
Guest

Am fost şi eu la concertul din Daos, şi da, era ca-n cuptor acolo, dar mi-a plăcut la nebunie show-ul făcut de cei de la Travka.
Mi-ar fi plăcut s-ajung şi la Casa Studenţilor, dar deh, maybe next time 🙂