Stefan Gaie la Melatonina. Cu muzici faine de tot!

Miza melatoninei de aseara a fost aceea de a vedea în ce măsură (aproape) orice poate sta lângă (aproape) orice; un melanj de muzicieni şi de stiluri dintre cele mai diferite … o melatonină eclectică deci … un risc asumat …

Am ascultat la început una dintre cele mai stranii voci din muzica experimentală a anilor ’80-’90, cea a Catherinei Jauniaux. Temperată în primele 2 piese de violoncelul lui Tom Cora pentru a fi eliberată în următoarele 2 (este evidentă aici amprenta lui Tom Hodkinson, ‘eminenţa cenuşie’ din spatele albumului Fluvial), vocea solistei franceze a desenat în faţa noastră universuri lingvistice stranii încercând parcă să recompună un idiom de mult pierdut sau poate doar uitat …

A urmat saxofonistul George Cartwright, ex-Curlew, cu The Memphis Years, o colaborare cu cel care era supranumit “poetul  jazzului”, Paul Haines. O întâlnire fericită între poezie şi muzică, între suprarealismul versurilor lui Haines şi saxofonul “bine temperat” al lui Cartwright care dovedeşte că se simte la fel de bine atât în universul funkului sau rockului, cât şi în cel al jazzului de improvizaţie.

Cel care a închis paranteza lirică a fost saxofonistul japonez Kazutoki Umezu. Am ascultat mai întâi 2 piese explozive de pe albumul Do-Guwaw!, din 1984, pentru ca în partea finală a melatoninei să intrăm în universul mereu fascinant al jazzului klezmer. Introducerea a făcut-o Betsuni Nanmo Klezmer, un big band japonez fondat de Umezu, iar continuarea oarecum firească i-a aparţinut lui Paul Shapiro cu al său “mish-mash afro-semitic” de pe albumul Essen. Avem de-a face cu încă o demonstraţie a versatilităţii klezmerului, a capacităţii acestuia de a integra elemente atât de diverse ca swingul, bluesul, cabaretul, punkul, etc.

Nu stiu dacă acest melanj a funcţionat sau nu, cert este că eu şi Attila ne-am simţit bine …

Stefan Gaie

1 Comment

Comments are closed.