Konfrontationen 2010

For German Version, click here

Prima zi

Caldura si umiditate in Nickelsdorf de-am schimbat trei tricouri in decursul catorva ore. Am ajuns in 4 ore din Oradea in ograda lui Hans Falb pentru editia 31 a Konfrontationen. O editie aflata sub curatoriatul lui Mats Gustafsson si a lui Falb. O editie plina de nume mari si cu expectante la fel de mari din partea publicului.

Cateva schimbari in programul primei zile fata de cel anuntat.

Spre suprinderea tuturor, de multa vreme nu am mai vazut un festival debutand cu o reprezentatie solo. Initial pe scena trebuia sa urce trio-ul  Christmann / Christian Munthe / Raymond Strid. Nu a fost asa, festivalul debutatand cu Oren Ambarchi, elefantul timid in magazinul de portelan. Da, un elefant timid care isi calculeaza fiecare miscare in incercarea de a nu distruge linistile si sunetele mute ale unui portelan facut altfel de fiecare data.

Jocuri de paternuri si texturi, un concert colaj cu o dezvoltare si o tesatura fina pe o tema  generoasa. Bagat intre fire, cu privirea ascunzandu-se intotdeauna si necautand altceva decat propria poveste, cu o atingere si imortalizare intr-un patern minimalist al unui sunet de guitara electrica. Aceasta a fost reprezentatia lui Oren. Un Oren ce se lasa greu descoperit chiar si in reprezentatiile live si pe care mi-as dori sa il vad de mai multe ori in proiecte solo.

Au urmat triol Günter Christmann / Christian Munthe / Raymond Strid. Percutionistul Raymond Strid, o figura emblematica a scenei de muzica improvizata – ale carui colaborari si aparitii discografice i-ar fi greu de cuantificat si unui colectionar de discuri – alaturi de dixonianul Gunter Christman si asa-zisul guitarist Christian Munthe – a carui guitara poate fi asezate intr-un muzeu la sectiunea de obiecte pierdute, regasite si apoi pierdute din nou – au avut un show subtire. Ma bucur ca festivalul nu a debutat cu ei asa cum era anuntat in prima faza. O struto-camila de concert, intr-adevar bine articulata, cred ca s-a vrut mai mult decat era de oferit. Hiatusuri, prapastii de sunete aruncate in multime si negasindu-si ecoul de multe ori, cam asta a fost reprezentatia celor trei.

Booom, boom!

Si ultimul concert al acestei zile, The Ex & The Brass Unbound. Terrie, Andy, Arnold si Katherina pe de o parte, si partea de Brass. Extatica parte de brass: Mats Gustafsson, Ken Vandermark, Walter Wiebos si Roy Paci. In forma asta, cei aflati pe scena nu canta de mult timp, stiu doar ca au avut un turneu in Anglia la inceputul anului. Primele doua randuri de scaune au fost scoase afara, despre asta e vorba la Nickelsdorf-Konfrontationen. Despre o reprezentatie The Ex, am mai scris acum un an. E formatia prin excelenta care face show si care stie sa isi antreneze publicul. E band-ul caruia nu iti vine niciodata sa ii asculti discurile de studio acasa de unul singur, ci mai ales colaborarile ce le-au avut. Dji-dji-dji-dji, toata lumea in picioare, cu niste parti agresive si percutante ale baritonului lui Mats, cu o nostalgie a pustei maghiare  in prelucrarea piesei celor de la The Thing – Hidegen Fujnak A Szelek a clarinetului lui Ken, cu o bunadispozitie a trompetei lui Roy Paci si un sunet emotiv al trombonului lui Walter Wierbos. Au cantat mai bine de 75 de minute, au incantat pe alocuri ploaia. Si a venit. Avelo furtuna!

Cand am ajuns la cort? Nu stiu, Paal Nilssen-Love isi facea de cap prin Dj-iala axata in  marea majoritate pe folclor african prelucrat, Joe McPhee alterna momentele de extaz scenografic alaturi de pustoaicele festivalului cu berile albe si lungi, Ken, proptit de un pervaz al hanului isi spunea si asculta povestile despre Fred Anderson.

Avelo FESTIVAL!

A doua zi

Matineu, impropriu  zis, de la orele 15. Schimbare de program. Duo improvizat, alatuturi de Raymond Strid si & Sofia Jernberg. Percutie, sau mai degraba ideea de percurtie accentuata, alaturi de icnetele Sofiei. Frumos, cum ii sta bine primului matineu al festivalului. Primitiv, dezlanat, amintindu-mi pe alocuri de guturala Sainkho. Si cu un Raymond Strid amplificand vantul inexistent in hambarul improvizat din Kleyloff.

A urmat proiectul multimedia al lui Michael Thiecke Live-Improvisation to the film “Cowards Bend the Knee” al lui  Guy Maddin impreuna cu  Christof Kurzmann, Martin Siewert, Martin Brandlmayr.

S-a tras perdeaua in hambarul incins deja, noapte in vara indiana la orele 16, nu am rezistat la intreaga proiectie. Nu mi s-a parut a fi o muzica de film, in adevaratul sens al cuvantului, ci dimpotriva, o introspectie sonora a personajelor din film, o deconstructie vizuala si sonora a gestului intrinsec, care pe alocuri a esuat. Poate si lungimea show-ului m-a dezarmat.

Si ultima reprezentatie  la matineul de azi, ne-am mutat in amfiteatrul dintre nuci unde l-am gasit asezat pe Roscoe Mitchell. Alaturi de credincioasele sale saxofoane, un soprano si un alto, ale caror sonoritati le stiu pe de rost si continua sa ma uimeasca de fiecare data. A fost un solo, pentru unii mistic, pentru altii creator de noi universuri, lumi suprapuse; Joe McPhee imi spunea  dimineata urmatoarea ca nu a mai simtit acest fior de ani buni. Pentru mine a fost simplu: Roscoe si-a creat cerul si apoi si-a plantat  stelele pe el. Imi e greu sa mai zic ceva dupa afirmatia de mai sus, si cred ca as spune mai multe prostii.

Pauza de doua ore, pentru un snitel vienez in Ungaria (sic), barockk style, eram mai mult decat overwhelmed.

Apoi in curtea lui Hans Falb, maratonul  de 7 ore incepe cu: Paul Lovens, Agusti Fernandez si Ingebrit Flaken Hadden. Cand il ai pe Paul Lovens pe afisul oricarui festival, stii la ce te poti astepta. Inainte de concert am schimbat cateva vorbe cu Agusti Fernandez, care foarte mandru fiind, imi spunea ca va canta cu Mr. Lovens. Debordant de energie si extrem de bine studiata improvizatia celor trei, plina de self bine dozat, trei personalitati pe scena care au dat cea mai buna reprezentatie a unui trio a festivalului de pana acum cu un repertoriu post-Schlipenbachian. Ma uitam la Raymond Strid, spectator fiind in spatele scenei, era pe undeva pe satelitul free jazz-ului authentic. Un concert de free-jazz din scoala clasica. Impressive.

Christine Sehnaoui & Andy Moor – un duo pe care il vad prima data si mi-a oferit un trip printr-un sax-drone foarte misto pentru anul 2010. E pe val Christine, unul din tinerii artisti cu un potential enorm de exprimare al saxofonului. Sunet samplat din saxofon, aspecte microtonale obtinute prin tehnica pet-ului de apa introdus in palnia saxofonului, sunete de o inaltime ametitoare regasite in urmatorul set, tehnica impecabila si fragmente de schite frumoase sustinute de guitara lui Andy Moor. Un Andy Moor care cred ca nu poate zice nu nici unei colaborari cu vreun artist. Si cand o face, o face excelent.

Aaaa, cine este curatorul acestui festival? Mats Gustafsson, urmeaza un proiect proaspat de al lui, de anul asta: Swedish Azz. Singura tuba din tot festivalul, manuita si gatuita de Per-Ake Holmlander. Povesti free din folclorul suedez, va dati seama au predominat colindele, la 40 de grade, dar s-a creat cadrul propice basmului improvizat. Era ca si cum i-as spune eu lui Vladimir colajul de poveste facut din ramasitele fiecarei zile. Si realitatea asta improvizata cu suisurile si coborasurile ei te poarta unde vrei tu. Chiar asa, astept un disc de free-colinde, asta si din partea lui Ken Vandermark. Cam peste 20 de ani, drept e!. Ne-a aruncat in drone-ul suedez alaturi de troli si dwarfi si tunetele baritonului lui Mats, intrerurupte pe alocuri de sunetele inalte ale alto-ului si sustinute de un ritm indracit al unei tube ce isi facea datoria in amurgul toropit al Nickelsdorfului.

Africa avem? Avem Ethiopia cu Ashenafi / Asmamaw / Legesse. Ar fi trebuit sa sune bine si sa fie un concert supapa/defulator pentru ce s-a intamplat inainte pe scenele festivalului. S-a auzit destul de prost, cateva scapari destul de mari. Si mai ales, a fost luuuung, foarte lung, de a impins noaptea pana pe la 1:30. Lumea a inceput sa danseze si sa se bataie, destul de mult manierism si prevazut in muzica celor trei. In schimb o voce foarte buna, cea a lui Chalechew.

Am scapat de ethiopieni, aveam nevoie de un Raw-Power concert. Si a venit din partea celor de la The Thing XL. Alaturi de nucleul scandinav au urcat pe scena Ken Vandermark, Joe McPhee, Terrie Hassels si Johaness Bauer. Devastator de puternic, un stoner free jazz. Energie pura, plamani scuipati pe tavanul hambarului. Curgeau apele, glaja cu palinca circula mai ceva ca aerul in saxofoane. Free that fuckin’ jazz!

Ora 04:00, ne auzeam respiratiile, ne intalnim cu Ken si Joe, facem o reverenta impleticita, mai ne cheama la o bere. Sa mai facem un DJ party after that? Neah, mai avem doua zile de festival.

Ziua 3

Deja e amiaza, trecut de 13, hai repede la Kleylehof, in solarul ala. Bagam ceva funk in masina, ne mai dezmortim, sus in deal e un hambar. Si acolo-i Klaus Filip si dieb13, care au crosetat frumos paterne electro. Mi-a placut reprezentatia celor doi, morfica, numai buna sa ma trezesc complet.

A urmat a doua proiectie a filmului lui Guy Maddin, de data asta cu Magda Mayas, Tony Buck, Hans Falb himself si Christine Sehnaoui. O reprezentatie mai plina de nerv decat cea precedenta.

Ne mutam in amfiteatrul natural sa ne intalnim cu Sven-Ake Johansson. Un batranel cu o miscare extrem de corecta in ceea ce ii priveste tehnica percutiei. A profitat imens de cadrul natural oferit, s-a folosit si a impovizat pe cantul pasarilor, pe power-jet-ul avionului ce trecea la 10.000 metrii deasupra noastra, plus o combina ce balota la linia orizontului, a batut la cartea de telefon. Ascultandu-l, ma gandeam ca ar face un duo interesant alaturi de Evan Parker. Percutie primordiala, a fost misto, o surpriza mai mult decat placuta.

Pauza de cateva ore, vreme de un strudel cu spanac. Respiram unu-doi, unu-doi-trei, greu.  Inapoi la JazzGalerie. Primul concert al serii: Kurzmann & Vandermark & Brandlmayr. Cu Kurzmann, vorbisem deunazi despre pampa argentiniana, carnea de vita si gauchosii creativi din Argentina, care chiar exista. Locuri comune, deah! Mi-ar fi placut sa ii zica ca avem si noi asa ceva, i-am zis despre festivalul Jazz and More, normal ca i-ar place sa vina. De o fragilitate aparte in manuirea laptopului si a vocii, cu un Brandlmayr la tobe ce s-a integrat perfect in ansamblu, cu un Ken Vandermark, ale carui interventii potentau povestea putin defazata temporar a lui Kurzman, a fost concertul care ne-a introdus in povestea celei de-a treia seri. Avand ceva din mimetismul dansului extrem oriental, frumoasa din padurea adormita isi facea pe nesimtite intrarea.

Vine furtuna cu Trio BerlinNeumann & Cooper & Thomas), un sound sculpture improvizatoric excelent, ale carui alternante intre momentele bune ale Andreei Neumann si modul in care Clayton Thomas isi folosesete double-bass  precum un instrument de samplat sunete, iar Clare Cooper isi face de cap cu o harpa improvizata la orizontala. Asa am iesit din Frumoasa din Padurea Adormita.

Si daca la Konfrontationen se poate orice, hai sa bagam si duo-ul scandinav: Wildbirds & Peacedrums, duo format din Mariam Wallentin – vocals si Andreas Werliin – drums. Un moment atipic al festivalului. O tehnica primara de percutie, ce mi-a adus aminte de Ches Smith in anumite momente, si apoi compozitiile ca fiind unele acustice ale celor de la Xiu Xiu. Un Xiu xiu efeminat, un post-rock acustic, dar si o voce buna, ce a lui Mariam. Si o prezenta scenica agreabila. Nici nu ai fi zis ca ar fi suedeza. “Daca ea e suedeza, eu is norvegian” vorba celor de la Jadd. “Get b(u)eget!” mi-a fost replica! (sic)

Sfarsit de zi cu Ab Baars si John Lindberg. COLOSAL. Beneficiind de cel mai bun sunet ce l-am auzit la un double bass din tot festivalul si multumita formulei si repertoriului, pentru mine reprezentatia celor doi a fost momentul culminant al acestei editii. Reinterpretand muzica lui John Carter, cu o finete si o gratie ce pareau desprinsa dintr-un Bolero improvizat adhoc, un jazz cameral de cea mai buna calitate. Pe Ab Baars il vad prima data live, de obicei nu prea iese din culcus foarte des, cred ca e unul din cei mai subapreciati improviseri contemporani, cu o mina a la James Joyce si un rafinament demn de un adevarat lord, venind parca din alta epoca, omagiul ce l-au adus cei doi muzicii lui John Carter, m-a facut sa imi dau seama ca inca sunt la un festival de jazz. Si de ce imi place asa mult! O confirmare, un arc peste timp a unei tehnici si unui limbaj specific acestui gen.

A patra zi, ultima

Duminica dimineata, pe la 13,  mi-am luat masina, si am plecat pe coclauri, singur. Moment digestiv. Nu mi-a placut ce vad, hai la biserica evanghelica a satului, poate gasim ceva mai interesant.

Da, Evan Parker cu Sten Sandell la orga. Cu un Evan amplasat deasupra naosului, doua seturi inegale ca si valoare, al doilea depasindu-l pe primul, o improvizatie si un fior mistic amplificat de orga lui Sandell, volute impresionante. In ultima vreme, Evan incepe greu, sau doar eu am impresia asta?! Dar dezvoltarea compozitionala si tehnica reciculatorie il salveaza de fiecare data.

A fost o vara grea, din punct de vedere al pierderilor pe scena muzicii creative. Ma refer la Bill Dixon si Fred Anderson. Toti prezenti acolo stiam de lucrurile astea, le vorbeam in soapte, nu cumva sa ii deranjam, ne intrebam impreuna cu Ken ce va fi cu Velvet Lounge-ul din Chicago (de, probleme adevarate, nu marirea TVA-ului ), pana cand a aparut in biserica Joe McPhee. Care a dat un sens acestui whipping song, acestei mutenii reverentioase. Si a facut-o in modul cel mai misto cu putinta. Coborand scarile cu vuvuzeaua de serviciu si continuindu-si recitalul la pocket trumpet si saxofon tenor. A plans efectiv cu saxofonul, un bocet pe tenor,  a imprumutat maniera lui Fred Anderson de interpretare, omagiul fiind unul deplin. Un McPhee, mai uman decat tot ce s-a intamplat in muzica acestui festival.

Chapeau bas!

Gata cu matineele!

Vine ora 18, din nou in curtea hanului lui Hans, , prima reprezentatie Hairy Bones, adica Peter Brötzmann – saxophones, clarinet, tárogató, Toshinori Kondo – trumpet, electronics, Massimo Pupillo – electric bass, Paal Nilssen-Love – drums. Forta devastatoare, inceput in forta. Cum ii sta bine acestui proiect si motivatia pentru care s-a creat ii face sa continue in aceeasi linie. Pe Toshinori Kondo, by the way, mare fan de palinca, nu l-am mai vazut live niciodata. E o pasare rara pe meleaguri europene. Suna trompeta aia cu toate efectele ei, de se cutremuria pazitorii portilor celeste. La fel si saxofonul lui Brötzmann, iar hoardele de orci ale lui Paal Nilssen-Love sunt doar dupa colt. Pacat de bass-ul electric al lui Massimo Pupillo ( from ZU ). Dezastru sonorizarea acestui concert. In schimb a fost concertul cu cea mai buna cromatica. Poate putin cam obositor prin lungime si repetitiv pe alocuri, dar in conditiile date a fost excelent.

Normal, sau nu?!, ca un festival, are pentru fiecare dintre cei prezenti si o parte nasoala. pentru mine acum a venit prin proiectul Barcelona Series. Cu

Sven-Åke Johansson – drums,
Axel Dörner – trumpet,
Andrea Neumann – inside piano. O repetitie, cel putin mie asa mi s-a parut a concertului solo de ieri al lui Sven-Åke Johansson . Plus tompeta lui Dorner si timida, de data asta, Andrea Neumann. Estetica acestui concert nu mi-a zis mare lucru. O sa-i mai urmaresc pe caseta video inregistrata, poate nu eram in mood. Am digerat greu imbinarea ermetica a celor trei.

Bun, urmeaza Transatlantic Series cu o componenta stelara. Ziceai ca e echipa Argentinei a acestui festival: Roscoe Mitchell – reeds, Evan Parker – reeds, Joëlle Leandre – bass, Tony Hymas – piano, Hugh Ragin – trumpet. Si cam asa a fost. Au inceput extrem de greu, Joëlle nu isi gasea filmu’, Roscoe in trenciul de cersetor new-yorkez tragea de ei ca de hotii de cai, Evan cu vestmantul lui D-zeu a inceput greu, noroc cu Hymas la pian care a repus ordinea pe alocuri. Insa au crescut apoteotic, multumita aceluiasi Roscoe Mitchell care i-a ridicat extrem de frumos si pe nesimtite cumva, as zice. Encore-ul, cu totata impotrivirea lui Joëlle a fost unul in momentele de referinta ale acestui festival.

Si ultimul concert al acestei editii: Heaven And. Un proiect al lui Tony Buck, format din doua seturi de percutii, un electric bass si un electric guitar. A sunat ca un power King Crimson in anii 2010. Nu rau, dar extrem de repetitiv in paternele ritmice. Nimic nou sub soare, doar intensitate si constructie progresiva.

That’s all, folks! See you next year.

Notify of
gabi b.
Guest
gabi b.

Foarte dens!

N-as face judecati de valoare deoarece fiecare moment cred c-a fost deosebit in felul sau. Cat despre Roscoe Mitchell … inegalabil la fel si Ab Baars…

Surprinzator totusi, cat de bine suna materialele filmate, iar Swedish Azz suspect de bine organizati muzical ptr. un proiect foarte recent.

Kondo a fost in Romania, postrevolutionar, la Bucuresti, in 1991 cu Kondo Ima, excelent concert, l-am vazut, era un proiect electric si electrizant.

Richard Rees Jones
Guest

Great videos, thanks very much. Look forward to reading the words in English 🙂

Pundichi Otilia
Guest
Pundichi Otilia

Multumesc mult pentru relatari si …exemplificari. Esti primul de la care reusesc sa vad cap-coada cum fu la festival. In Bucuresti este deocamdata o relativa liniste…:-)

trackback

[…] P.S.: Thanks for the translation to Miss Andrea Benedek; will be available in English in next days, stay tuned! For Romanian version, click here. […]

trackback

[…] citit cronica lui George de la KONFRONTATIONEN si mi-au trezit interesul. Deja numele spune multe. Oricum imi doream sa-i vad. Daca e sa-i bagam […]

trackback

[…] Fain, am gasit in clipul de promovare al festivalului niste secvente video inregistrate de mine de acum un an de la Nickelsdorf, […]

trackback

[…] secventa de anul trecut de la Nickelsdorf Konfrontationen impreuna cu John Lindberg. Magie […]

trackback

[…] cum a fost anii trecuti. Aici si aici. Spread the loveArticole pe aceeaşi temă. Muzicală, desigur!July 13, 2011 — Konfrontationen […]

trackback

[…] sunetul lui Ab m-am intalnit prima data live intr-o dimineata din iulie prin 2010, dimineata ne regasea impreuna cu Paal la o cafea pe terasa de la Barock hotel, de undeva din […]