ZZ TOP la Budapesta – Bluuzz cu zzimbetul pe buzze

Cand o saptamina incepe cu spectacolul exultatului DAVID THOMAS si al sau PERE UBU, iar in a doua jumatate te poti intilni cu BARBA-COTII sexagenari din capatul lexicoanelor si enciclopediilor blues-rock, chiar nu te poti plinge de conjuncturi nefavorabile.

-Daca erau trei tipe, ar fi trebuit sa se numeasca ZZ TOPLESS – imi soptea Erotica…

Nu ca pe o soapta ci ca pe ceva foarte difuz i-am perceput, inca din afara salii, pe “incalzitorii” de la Mystery Gang. Situatia fonica nu s-a schimbat nici cind m-am apropiat la vreo 15 m de scena. Din acest punct de vedere Bucurestiul va iesi (probabil) mai bine cu CRI GRI. Inceput la fix 19.30, cum scria pe bilet. Thirty minutes work. Sunet deplorabil, dar o mentiune pozitiva pentru elanul voios si decenta trioului maghiar.

In alte 30 de minute de blank s-a pregatit scena cu cele 3 ecrane care se completau in imagini si cele 3 patrate asezate in diagonala, in dreapta si in stinga scenei. Stative de microfon iluminate. Start simplu, fara fum si fara franjuri. Insa cu ochelari de soare (ieftini oare?), palarie si batic.

Hmmm, nici Frank nu mai e fresh-shaved…Sunetul insa e bun de tot. Degeaba “Got me under pressure”-ul de bun-gasit: nu-i pot concepe stresati pe acesti texani cu ROLEX. Lejeritate care te face sa bati tempoul involuntar si mici infuzii de haiosenie. Cum ar fi “asistentele” din “echipa tehnica”. Doua decoltate minijupiste, insarcinate sa-i aduca lui Billy palaria peste batic. Piese Muddy Waters si Jimi Hendrix varite in fluxul de hituri proprii:Gimme all your lovin`, Legs, Sharp dressed man, Heard it on the X, I`m bad, I`m nationwide…

Desigur, cei ce asteptau un “Blue jeans blues”, “Rough boy” sau prelucrarea Elivis-iano-vegasiana ar putea avea o mica aschie pentru nelivrarea acestora. O alta ar putea fi pentru durata mica a concertului: 95 de minute cu 2 bisuri cu tot. Nu asta voi pastra insa in amintire, ci “TUSH”-ul de final, schimburile de chitari si mai ales impresia pe care ti-o lasa (mai ales Mr. Gibbons) cintind doar cu o mina pe grif, de parca ar cinta singura chitara, si aplecarile in tandem cu fratiorul intr-ale barbii: “prafuitul dupe gheal”…

Indiscutabil, e meritul lor ca pleci, chiar si dupa un concert de criza (ca durata), cu multumire si o schita de zimbet. Poate chiar cu un suris interior. Insa, dupa cum bine se stie: tulburarile spirituale si plutirile metafizic-vinjoase nu sint ingredientele painii lor rhythm & bluesy de Dallas. Acesta ar putea fi apanajul altor triouri (RUSH, ELP). Ei ramin cum au fost si vor fi ceea ce sint. Adica: “doar” buni, profi insa fara elemente surpriza. Un fluid de boogie si r`n`r, fara momente culminante.

Blues sau rock? Da.

Viva TRES HOMBRES!

Da` … si LONG LIVE PERE UBU !

P.S.  Chiar m-ar interesa si impresiile altora, mai mult sau mai putini fani. De la Budapesta, Bucuresti, sau pe unde i-ati prins…

2 Comments

Comments are closed.