Ultima zi a festivalului de la Saalfelden

Am sosit acasa, nu stiu cum am facut inapoi cei aproape 1000 km. Repede, in mod cert, noroc cu pilotu’ automat ca imi cam tremurau picioarele.

Va sunt dator cu ultima zi. 5 concerte mari si late:

Gianluca Petrella Cosmic Band; daca tot jazz-ul italian ar fi asa, Italia nu mai era campioana la fotbal de atatea ori. Era o ditamai ciuperca pe harta asta muzicala a jazzului. Mie mi-a placut de baiatu’ asta, drept e ca mai tare in duet cu Steven Bernstein zilele trecute. Duminica a fost cu totul altceva, un Big Band, sincer sa fiu nu stiu de ce e Cosmic, dar nu ma leg la cap daca nu ma doare. Progresie raveliana, sunet plin, numai bine sa iti incepi ziua.

Wolfgang Puschnig cu proiectul “ROOM”. Voce-Eric Mingus :). Post bop, psihedelic cam asa a sunat. Cateodata si profetic, “Your knowledge of anatomy is broad and impressive, but your heart just is not in it”, prin gutureala lui Mingus, acest Muhammad Ali vocal, cu cel mai frumos “percutionist” al festivalului: Cathi Priemer 🙂

Am crezut ca Steven Bernstein ne oferise aproape totul in aranjament muzical cu o zi in urma. M-am inselat, Jim Pugliese a facut show. Trei percutii pe scena, el, Christine Bard si Michael Evans, acesta din

urma jucandu-se si cu theremin-ul. Roy Campbell-trompeta a avut niste momente cu adevarat mari, iar bassul lui Kato Hideki a sunat impecabil. A fost intr-adevar “Big Easy”, nu ii stiam fateta de aranjor a lui Pugliese, o surpriza mai mult decat placuta.

Vijay Iyer, noul bard al pianului. A cantat din ultimul sau album “Historicity”, album lansat saptamana trecuta. Eu am ascultat albumele anterioare, care chiar aveau ceva de demonstrat. In schimb, dupa auditia live a acestui disc, am ramas putin cu buza umflata, cum se zice. Un manierism de la un cap la altul. Se pare ca am fost printre putinii care au avut aceasta impresie, cei din sala si de afara unde se faceau proiectiile fiind super multumiti. Poate, chiar Vijay era emotionat stiind ca dupa el va canta Ornette pe aceeasi scena. Am schimbat cateva vorbe cu el inainte de concert si chiar asa mi s-a parut. De inteles, totusi. Raman  la parerea ca primele lui discuri, “Blood Sutra” “Raw Materials” sunt mai bune decat acest “Historicity”. O sa ii mai trag o auditie zilele viitoare, poate imi zice ceva.

Ornette Coleman Quartet, am tremurat cand a intrat pe scena, cunoasteti si voi senzatia aceea. Sprijinit si la propriu si la figurat de Anthony Falanga – bass, Al McDowel – bass si fiul sau Denardo – percutie. Celebrul saxofon alto din plastic alb, vioara si trompeta i-au fost alaturi. Si un zambet cald, impaciuitor, cum ii sta bine oricarei divinatati a jazz-ului. “Following the Sound”, refuzul de a improviza pe armonii, acel “Harmolodics” sau mai noul sistem din “Sound Grammar”. Stateam fata in fata cu istoria, si eram mic, mic, mic de tot, dar cu o bucurie enorma. Variatiuni pe un preludiu de al lui Bach la vioara, pigmentata pe alocuri cu elemente din “Beat It” al lui Michael Jackson. A dat mana cu cei din primul rand, a avut 3 (TREI) reveniri pe scena.
E greu sa scrii despre Ornette Coleman, e incredibil sa il vezi pe omul care a reinventat jazz-ul, muzica lui este un mit, iar omul Ornette sinonim cu creativitatea ad hoc. Am dat un interviu pentru un post de radio din Munchen, niste intrebari sincer prostesti (am crezut ca numai ziaristii romani sunt in stare de asa ceva). Le-am raspuns pe masura: Ornette nu mai face muzica pentru cei de pe aici, el face pentru Miles si cohortele de divinatati trezite de o gramatica a sunetului ce l-ar mania/umaniza si pe acel Deus Otiosus.

MULTUMIM ORNETTE !!!

5 Comments

  1. gabi b.

    Foarte fain!

    Acuma pe Wayne l-ai vazut, pe Ornette la fel, ce mai poate fi? Cecil Taylor, Anthony Braxton si de ce nu, Herbie Hancock alaturi de Ron Carter. Cam ultimii mohicani…

  2. gabi b.

    Io m-as reimpaca cu el… (reasculta E.S.P., Miles Smiles, Sorcerer, My Funny Valentine, In A Silent Way si inca vreo 12 albume scoase cu El Maestro…)

    Oricum, si asta are vreo 70 deja…

Comments are closed.