(Aproape) Orice minune tine trei nopti pentru un oradean la Montreux

Realizatorul uneia dintre cele mai bune emisiuni despre muzica de pe posturile de radio mioritice, Daika Atilla, a fost prezent la cea de a 43-a editie a festivalul de jazz de la Montreaux si ne-a promis ca o sa ne povesteasca cum o fo’. Atilla s-a tinut de cuvant si ne-a trimis una dintre cele mai bune recenzii pe care le-am putut citi vreodata. Initial Atilla se arata reticent cand venea vorba despre scris, el preferand sa vorbeasca. Vrem sa-l asiguram ca si-n scris face o treaba la fel de buna si-l asteptam si cu alte texte la fel de bune.

Inainte de a va lasa in compania lui Atilla, poate n-ar fi rau sa va spunem cateva lucruri despre acest festival de la Montreaux. Prima editie a festivalului a avut loc in 1967 si a tinut doar 3 zile. 10 ani mai tarziu, evenimentul a avut o durata record: 23 de zile. De atunci festivalul a fost limitat la 16 zile. In 2007, bugetul festivalului a fost de 18 milioane de CHF si a atras 87.000 de persoane. La editia din 2008 au fost 200.000 de spectatori. Si acum Atilla:

Motto:
” Daca in Elvetia un tren intirzie, inseamna ca sau trenul, sau ceasul la care te uiti, nu sint elvetiene”

-Io am fo` la Montreux, ma!

Aceasta a fost replica data de dl. Szekely, in 2008, la Garana, unui personaj cu care intrase intr-o polemica sub apasarea unor aburi aerodinamici.

-Hmmmm. . . asadar se poate! De ce nu as incerca? – mi-am zis in gind.

In fond, de viza nu mai e nevoie de ceva ani, iar daca mi-as rezolva ceva din triada: acreditare, drum, cazare, poate ca “scumpa” Elvetie ar deveni mai accesibila. . . Am cerut sprijinul organizatorilor pentru. 6 din cele 16 zile ale evenimentului. Pentru a ajunge la locul fapentruei si pentru a avea unde dormi de asemenea am facut niste demersuri. Ziua in care am primit prin mail textul: your accreditation was accepted, am considerat-o un mic Craciun si ma gindeam deja cu emotie la reintilnirea cu tara al carei brand ar putea fi cel din motto.

Nu voi dori sa fac referiri cu tenta personala la sejurul meu, sau sa scriu foarte pe larg despre concertele vazute. Mai degraba voi incerca sa va transmit spiritul locului. Montreux cucereste prin eleganta oamenilor si a peisajului, prin boemia si pulsul sau. Lacul Leman, sau “Marea din Alpi” cum i se mai spune, este seducator. Desi e o localitate mica, mi s-a parut ca are aer de metropola sau minimum de capitala. Cu aproximativ o saptamina inainte avusesem o traire tocmai diametrala: la Ljubljana. Mare-oras-mare care parca facea elogiu lentorii. Un festival ajuns la a 50-a editie(!) – adica cu 7 mai mult decit Montreux – avindu-l ca “main event” intr-un concert de 4 ore in 3 reprize pe John Zorn!

Spre deosebire de Slovenia insa, in cantonul Vaud, dupa ce ieseai de pe autostrada te ghidau tablite cu “JAZZ“. Nu prea se putea rata “Music & Convention Centre“-ul unde aveau loc evadarile sonore pompoase. Elementul comun remarcat fugar in cele doua orase erau numeroasele domnite, tinere, cochete si aparent “single”. Auzisem cu ani in urma, parca de la Andrei Gheorghe, ca la jazz merg doar femei cu glezne groase! Ha-ha. . . Sa le fi masurat el cu sublerul? Probabil i-o fi dat “13-14”. . . mmmdaaa. . . Asadar: dame selecte si zvelte la tot pasul. De la parculetul cu busturile lui Ray, BB sau al Ellei (si Freddie avea o statuie prin zona, ca doar iubea orasul) la intrarea in C&MC (dornice sa cumpere bilet la BB), la media-center, la shop si pe la diversele puncte de vinzare. Toate numai un zimbet. Protocolar.

Cum intru in “Auditorium Stravinsky” (AS), pe scena dau tot peste o femeie. Mai exact o femeie si jumatate. Sweet Georgia Brown. Cu alura de matroana de pleasure-dome si cu niscaiva rumegus lasciv in gitlej. Numai buna de incalzire. Insa nimic mai mult. Nici Susan Tedeschi – aflata in turneu cu BB – nu m-a dat pe spate. Desigur, stie cu chitara si e agreabila atit vocal cit si ca prezenta scenica. Dar fara Sir Prize. . . “Dl. Uimire” a venit de pe cealalta scena. Mai underground, si ca situare si ca prezentare: MILES DAVIS HALL (MDH). “Metoda de sfidare” prezentata de Bernie Warrell si Bill Laswell cu DJ KRUSH a reusit sa ma scoata din letargie si din corectitudinea previzibila a bluesului.

Amalgam modern, scratchy dar din care au lipsit momentele solistice care confera intimitate unui recital. Cind m-am intors in sala luxoasa cu uriasele draperii foarte absorbante (oare pe Elena cea “iubitoare” de jazz nu ar interesa-o sursa?) – “Regele” deja era pe tron. Deh, nightime in my time, ne-a impartasit. . . adica se simtea ca pestele in apa. . .

Elefantelul schimonosit e capabil sa umple si arene mult mai mari decit AS. A reusit sa ma plicitiseasca prin intro-urile si povestioarele sale lungi care precedau piesele. Iar spre sfirsit, cind totul curgea inevitabil spre jam-session, a umplut scena cu cei ce “tocmai” erau prin zona: cei doi George – Benson si Duke, Lee Ritenour, Susan, Sweet Georgia, Grace Jones. . . Pe la 1. 30 cind am plecat, ei inca o dadeau pe “dulceata”. Probabil dulci le vor fi si amintirile si imaginile, pentru ca totul se filmeaza! Poate la anul se vor proiecta o buna parte din concertele lui 2009 in imensul hol, prevazut cu o scena si mai multe ecrane/plasme. Si, poate, “tinerelul” de 83 de ani isi va scoate, cum a facut si Gary Moore, un cvintuplu “Essential Montreux“.

Chiar nu stiu cit vi se va parea de esential, dar as dori sa va spun ca in aceasta capitala mondiala a jazzului am simtit o combinataie ciudata de lux si blazare. De lejeritate si corectitudine muzical-politica. . . Se aplauda dupa orice solo(!), fie el nu foarte reusit. Insa, ca sa-i si laud un pic: asta se intimpla si in ultimele rinduri, ceea ce presupunea atentie din partea celor prezenti care nu se aflau acolo doar de dragul conversatiilor cu voce ridicata cum se mai poarta pe la noi. . .

A doua seara a inceput tot in nota feminina. Chiar mi-am adus aminte de cuvintele lui BB KING din urma cu citeva ore, referitoare la lipsa de respect cu care sint tratate reprezentantele sexului frumos de catre rapperi si hip-hop-eri (fireste: reverenta exceptiilor!), in timp ce simteam cum publicul o invaluie cu simpatie, iar cei de pe scena cu pritenenia lor pe Rachelle Ferrell. O plaja vocala considerabila si convingatoare de la scat-uri pitigaiate la pierzania senzuala a bluesului soft al unei nopti tinere de vara.

La “My funny Valentine” a reaparut si George “Give me the night” Benson, incalzindu-se pentru propriul concert din aceeasi seara. Corectitudine, comunicare, spontaneitate, naturalete, finete dar si putina pretiozitate pentru ambii. In pauza de la AS, m-am gindit sa-i dau o sansa si lui Kenny “Babyface” Edmonds insa aroma lui de soul-funk nu prea m-a uns asa ca dupa o ora cu primul, din cei doi George ai serii (Duke incheia), m-am intors la MDH sa o vad pe cea care de ceva vreme cred ca a lasat scandalurile si drogurile la o parte din viata ei: Marianne Faithfull.

Vocea ei prezinta rugozitate dar nu una periculoasa. Spatii somptuoase si armonii discrete oferite de versatilul Marc Ribot pe care m-am bucurat sa-l revad dupa Ljubljana. Cu accent pe cel mai proaspat disc al ei, “Easy come easy go”, Marianne a fost o placuta catre fermecatoare. O doamna care a concediat actoria pentru cele aprox 100 de minute. Mai pastreaza in ea acel hedonism maturizat care da distinctie unei adevarate lady cu trecerea anilor. A amintirilor. A lacrimilor. As tears go by. Doream sa ramin cu “Solitude” in suflet, de aceea nu am mai urcat in AS, locul de prestatie al “ducelui claviaturilor” pentru a-l surprinde intr-un late night jam.

E clar ca cei ce cinta la Montreux se simt bine si poate chiar ei cer, sau li se recomanda, sa aiba aceste intilniri cu ceilalti. Asa se explica aparitia lui Monty Alexander (care cintase in primul “TRIBUTE TO CHRIS BLACKWELL” cu 3 zile inainte) si in showul lui Benson. Daca tot sint acolo iar fisa postului nu o interzice (ba chiar din contra): de ce sa nu incoroneze session-uri noptile despre care se va vorbi peste ani? Montreux e ca un nod feroviar gordian. Cam toti cei ce conteaza, trec pe acolo si se intilnesc fara a grabi despartirea.

La citeva zile dupa prestatiile de la “Lake Geneva shoreline” cei doi George si BB au concertat si la Budapesta. Sint aproape sigur ca celor din capitala de pe Dunare nu li s-a oferit acea risipa simultana de vedete. Concerte corecte dar fara a exagera bonusurile. Acelea se tin in talon pentru Montreux, pentru publicul care e mare devorator de jam-uri, midnight special-uri, premiere mondiale si alte exclusivitati. Le-au avut din belsug pe toate si in acest an. Pina le-a intrat jazzul prin pori. Un orasel imbibat de r`n`b, r`n`r, latino, free si groove. Chiar daca “micii intreprinzatori” ofereau cu generozitate bilete sub pret pentru a nu ramine pe cap cu ele. Asa se explica rarefierea imbibarii, in MDH fiind de fiece data cam o treime de sala neocupata. Insa astfel de amanunte nu aveau cum sa ma deranjeze deoarece stiu ca cei buni sint poate si mai buni poate chiar atunci cind nu au multimi impresionante in fata lor.

John Scofield si al sau PIETY STREET BAND mi s-au parut foarte inspirat alesi in deschiderea “monstrului sacru”. Chitaristul care m-a impresionat inca de acum o duzina de ani cind era cu Herbie Hancock All-Star Band, a reusit sa ma surprinda placut cu programul sau. Nu intimplator grupul are acest nume; am simtit pe linga bucuria cintarii, alaturat unui sunet bogat si plin care a facut mici excursii in zona funk sau country & western, acea plecaciune caracteristica cu adevarat doar celor mari.

John “Still Warm” Scofield ramine in continuare un chitarist pe care-l recunosti, catifelat, inventiv si inaltator. Fara a forta notele. Solourile celui ce practic si-a facut intrarea in jazz alaturi de Miles (chiar era aiurea sa cinte in A.S. !), au fost cel mai bine caracterizate in “Guitar Player” de catre Jim Fergusson: “Sint ca scena de urmarire din “French connection”: foarte palpitante, capabile sa induca tensiune, adesea fiind la un fir de par de catastrofa, insa intotdeauna tinute maestuos sub control”.

Dupa o scurta pauza, in care m-am bucurat de singurul cadou ce mi l-am cumparat – un elegant 4 CD-set, sarbatorind in 2001 cei 35 de ani de festival- am primit infuzia atit de dorita: de viata. McCoy Tyner. Numele spune totul. Invitati de gala: Bill Frisell si Gary Bartz. Aproximativ o ora si jumatate plesnind de bun-simt si delicatete. Intimitate curata. Pianul ca destin. (Cinelul vertical al tobarului mi-a placut la nebunie)! Casnicie de cursa lunga dar, mai recent, a avut loc divortul de D-na Jazz. . . Poate si datorita cautarii acelui “altceva” ce nu se afla in niciunul din cele peste 50 de albume. . . Suficient spatiu si timp pentru solistica celorlalti patru. Gentleman de 71 de ani indragostit de clipa, avind mina stinga in continuare jucausa. S-a jucat cu cotloanele sufletului nostru. Umbra lui Coltrane. La Montreux. Fratie de sunet.

Ma intelegeti de ce nu mai aveam nevoie in acea seara de Chucho Valdes? Si dus am fost. . . Cu ce-am ramas? Cam cu cele scrise dar si regrete neformulate. . . Imprevizibilul mi-a rapit sansa intilnirii cu “The Loner”. Poate va reusi Marius sa-l aduca in “Poiana Lupului” pe Jeff pentru ca stiu ca-si propune! Un alt cutit a fost rotit cind, dupa ce am ajuns in Montreux si cind am vazut ca in ultima seara, 18 iulie, “Micul Prince” va avea chiar 2 concerte. . . Oricum, din punct de vedere financiar ma simteam depasit, chiar daca nu ca de un Shinkansen trecind prin statia din Urziceni dar nici departe nu era senzatia. . .

Apropo, ceea ce nu am remarcat in Switzerland a fost criza. Chiar mi-a spotit cineva cum si-au dat seama elvetienii ca e al doilea razboi mondial: nu se mai gasea unt la ei! Ciudat. . . pentru ca vacutele pasc foarte civilizat in localitati! Un popor nederanjat de curatenia si ordinea excesiva si buna-cuviinta. Pe ei nu-i deranjeaza nici jazzul. E una dintre modalitatile lor de “destrabalare”. Parca si nelipsitii cersetori romani incearca o senzatie de dezorientare vazind atita nivel de trai, in timp ce ghertoii sositi din zona Dimbovitei cu masini bengoase sint uluiti ca altii mai potenti financiar ca ei se stiu purta fara a epata. “E bine sa ai multi bani, macar din punct de vedere financiar” – spunea clarinetistul-actor Woody Allen.

E bine sa-l ai pe Claude Nobs. Prezentatorul de lux. De 72 de ani si de la bun-inceput. Lui i-a apartinut ideea si organizarea. Era 1966 si primise 10000 CHF pentru intreg festivalul. Cu un asemnea “buget” putea organiza maximum un concert. . . Inspiratia l-a invaluit vazind “Eurovision”-ul din acel an: i-a intrebat pe mogulii caselor de discuri majore daca nu ar fi dispusi sa-i trimita la Montreux pe cei mai valorosi muzicieni de la ei. Aaaah si daca nu e o problema pentru ei sa le plateasca si cheltuielile artistilor proprii? Daaaa, desigur vor primi in schimb gratuit inregistrarile concertelor si drepturile de difuzare. Raspunsul il banuiti. . .

Dl Nobs a tinut sa includa din start si trupe rock: Zeppelin, Purple, Queen, Jethro. . . Nu se poate ca cineva sa conteze si sa nu fi trecut macar o data pe la Montreux. Iar “Funky Claude” ii cunoaste pe toti personal. Evident, multe anecdote in aceste 4 decenii. . . Printre cele preferante ale lui este cea in care “inarmat” doar cu ciocolata elvetiana a ademenit-o pe Aretha Franklin sa sustina un concert. De cameleonicul David Bowie, un adevarat “Greta Garbo al rockului”, se leaga o alta povestioara: acesta a facut uz de atit de mult fum si abur in concertul sau de 3 ore, incit a fost nevoit sa se echipeze cu un costum rosu-stralucitor pentru a putea sa cinte si dupa miezul noptii. . .

Claude Nobs

“Doar la Montreux” – zimbeste Claude. Deoarece: Montreux e frenezia iubitilor iesind imbratisati de la concerte. E plimbarea pe mal, pe linga scene si “PETIT PALACE” unde se tin competitiile pe diverse sectiuni, cu presedinti de juriu ilustri. Cistigatorii sint, fireste, invitati in anul urmator. Montreux e si paharul de sampanie inchinat cu cei de la Swiss Development Group, cei ce au pus bazele “Du Parc Kempinski Private Residences”. In Montreux e RSR! Adica postul de radio care transmite interviuri exclusive, culise despre cei invitati. In Montreux franceza e prima limba, dar te “scoti” si cu celelalte 3. . . daca nu ai franci, merge si euroul.

Jazz Cafe si Studio 41. Misterul si unicitatea solourilor. Putin snobism si multa stralucire. Parcari pline nu doar in timpul serii, autobuze gratis de la gara. Montreux e si bratara ce o schimbi de la o zi la alta, la intrare. Montreux e ce ramine intre legenda si realitate. Un Girardet si nicidecum un McDonald`s al festivalurilor. Ca un dineu de gala pentru gurmanzii sunetelor fine.

Cred ca secretul festivalului, misterul longevitatii si vraja sa rezida si in reluctanta organizatorilor. Confortul oferit de sali relativ mici. Legendarele dupa-amieze de dinaintea marilor concerte, in care Claude Nobs ii invita pe artisti sa i se alature la un pahar de vin alb de Vaud. Parca ii si vedem pe Neil Young sau pe “Slowhand” sorbind licoarea in cabana pitoreasca de deasupra localitatii, in timp ce se plimba si admira colectia de trenulete si arhiva sonora de nepretuit ce contine peste 5000 de ore cu toti cei ce au cintat vreodata la festival! “E un diamant printre organizatori!” spunea prietenul sau Carlos Santana. “Totul se datoreaza sufletului sau. Claude nu cunoaste frica. El ii atrage pe oameni si e capabil sa faca lucrurile sa se intimple ca nimeni altul”. Retro-rocker-ul Lenny Kravitz, cind a fost invitat acum 2 ani a recunoscut: “Mi-am dorit intotdeauna sa cint aici!” si cu modestie a multumit pentru invitatie.

Multumesc si eu, ca pentru un premiu dulce-amarui, celor fara de care editia din acest an pentru mine nu ar fi avut loc: d-ra Charlotte, d-na Raymonde si d-lor Roland si Paul. Ajutorul lor a fost pretios, sau mai degraba nepretuit. . .

Daika Attila

Notify of
donna
Guest
donna

…O cronica f.buna…catre excelenta!Datorita ei,am pasit in magnificele nopti elvetiene,mustind de jazz si picurind direct pe suflet,am zarit luminile de pe malul lacului Leman,zimbetul larg si fata luminata de bunatate a d-lui McCoy Tyner,am pastrat,,As tears go by” mult dupa ce sonoritatile s-au stins…Toate astea,fara sa fi plecat de-acasa!Nu e minunat?…
Multumiri si felicitari,Attila!

p.s.:iti doresc din suflet sa vina Jeff,anul viitor,la Garana!

trackback

[…] 2. Halucinantă relatare pe MuzicadeVest, a lui Attila Dajka, despre Festivalul de Jazz de la Montreux! […]